Clădiri publiceModele de finanţare pentru reabilitarea termică a clădirilor publice

Şerban Danciu, country initiative manager BPIE România

Consiliul European a aprobat, pe data de 4 octombrie 2012, nouă Directivă europeană pentru eficienţa energetică, după ce anterior, pe 11 septembrie 2012, primise şi avizul favorabil al Parlamentului European. În consecinţă, Directiva va fi curând publicată oficial şi va intra în vigoare foarte probabil chiar spre sfârşitul acestui an.

Directiva pentru eficienţa energetică unifică şi va înlocui două Directive existente în prezent, respectiv Directiva pentru eficienţa energetică la consumatorul final şi servicii energetice (32/2006/EC) şi Directiva pentru promovarea cogenerării (8/2004/EC). Directiva pentru eficienţa energetică aduce câteva noutăţi faţă de cele două directive mai sus menţionate, introducând măsuri obligatorii ce trebuie puse în practică de către statele membre UE pentru a creşte eficienţa energetică pe întreg lanţul de producere, transport şi distribuţie al energiei. Printre altele, Directiva cere statelor membre UE să facă economii de energie anuale de 1,5% din consumul final de energie, să introducă scheme de obligaţii de economii de energie pentru furnizorii de servicii energetice sau măsuri suport care să producă un efect similar, să elaboreze strategii pe termen lung pentru renovarea stocului de clădiri existent, să asigure cetăţenilor o informare corectă şi în timp real asupra consumului şi a posibilităţilor de a realiza economii de energie, precum şi să introducă noi măsuri pentru a demonstra rolul exemplar al sectorului public în societate.

Una dintre cele mai importante cerinţe ale Directivei pentru eficienţa energetică ce se adresează sectorului public este cea referitoare la creşterea ritmului de renovare a clădirilor deţinute sau închiriate de către administraţia publică centrală la 3% pe an.

În acelaşi timp, Directiva europeană pentru performanţa energetică a clădirilor (31/2010/EU) stipulează în articolul 10 că statele membre trebuie să elaboreze planuri şi să pună în practică măsuri de renovare a clădirilor către nivele de consum de energie aproape zero, reliefând în particular acelaşi rol exemplar pe care trebuie să-l joace sectorul public.

Rezumând, legislaţia europeană acordă în mod explicit o atenţie sporită clădirilor publice iar statele membre trebuie să pună în practică măsuri de creştere a performanţei energetice a acestora şi într-un ritm mai alert decât se întâmplă în prezent. Clădirile publice din România necesită fără îndoială să fie reabilitate termic şi prin creşterea performanţei energetice se vor genera economii substanţiale în plata consumului de energie şi, deci, reducerea cheltuielilor aferente aparatului administraţiei publice din România.

Problema majoră o reprezintă însă investiţia iniţială în renovare, investiţie ce este cu atât mai mare cu cât se cere o renovare în ritm accelerat şi care să conducă la un consum de energie aproape zero pentru încălzire, apă caldă, ventilaţie, echipamente auxiliare şi iluminat interior. În aceste condiţii, bugetul public ar face cu greu faţă unor costuri suplimentare în contextul măsurilor de austeritate ce au afectat semnificativ sectorul public şi care cer reducerea deficitelor guvernamentale pe termen scurt. Soluţia pentru a rezolva această problemă este, încă o dată, utilizarea fondurilor europene pentru a co-finanţa renovarea termică a clădirilor publice prin intermediul programului operaţional deja existent în România. Numai că pentru putea accesa fondurile europene este necesar să fie elaborată cât mai rapid o schemă de finanţare care să fie agreată de către Comisia Europeană şi să fie alocate fonduri din actualul exerciţiu bugetar multianual UE care se va termina la finalul anului viitor.

De aceea este important să vedem care sunt modelele existente în ţările ce au condiţii similare cu România şi să încercăm să adaptăm bunele practici ale altora în contextul românesc.

Două modele identificate a fi viabile şi pentru ţara noastră sunt cele utilizate în Cehia şi Polonia în cadrul programului de renovare termică a clădirilor rezidenţiale şi în schema de implementare a măsurilor de creştere a performanţei energetice a clădirilor de locuit prin intermediul companiilor de servicii energetice (ESCO = energy services companies). O combinaţie a celor două modele de finanţare a măsurilor de renovare energetică ar putea fi soluţia pentru asigurarea fondurilor necesare pentru clădirile publice din România.

Punerea în practică a unei scheme de finanţare pe modelul din Cehia poate fi facilitată şi de faptul că multe ESCO ce activează pe piaţa cehă sunt multinaţionale ce au filiale şi în România, având deja o experienţă similară în astfel de proiecte.

În plus, legislaţia românească a parteneriatului public privat creează oportunitatea de a dezvolta soluţii de tip ESCO pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice în clădirile publice.

Schemele de finanţare din Polonia şi Cehia acordă un rol important auditorilor şi certificatorilor energetici atât în acordarea creditelor de reabilitare termică, cât şi în garantarea şi monitorizarea economiilor de energie pentru autorităţile publice care investesc în renovarea termică dar şi pentru justificarea investiţiei în faţa investitorului, respectiv autorităţile europene şi eventual alte fonduri internaţionale.

În cazul schemei din Polonia, derularea creditelor pentru renovare termică se face prin 15 bănci private care acţionează în condiţii de piaţă, iar garanţiile sunt acordate de beneficiar şi de către o bancă ce administrează fondul, respectiv Bank Gospodarstwa Krajowego (BGK). Modul în care funcţionează schema poloneză de finanţare este prezentat în figura 1. De notat că BGK este singura bancă poloneză deţinută de către stat precum CEC în România, şi deci ar fi un model uşor de adaptat la condiţiile de la noi din ţară.

În urma aplicării programului de renovare termică, consumul energetic în clădirile rezidenţiale ce au accesat această schemă de finanţare a fost redus cu peste o treime. În perioada 1999 - 2009 s-au realizat aproximativ 17.000 proiecte, corespunzătoare unei investiţii cumulate de 1,360 miliarde euro, din care circa 216,2 milioane euro subvenţii iar restul investiţii private. Economiile cumulate realizate la plata energiei au fost evaluate în 2009 la aproximativ 90 milioane euro, dar vor continua să crească în timp. Nu în ultimul rând, programul de renovare termică a clădirilor a generat circa 50.000 locuri de muncă.

În cadrul schemei ESCO din Cehia principiul este ca parte din economiile de energie realizate prin renovarea termică a clădirii să fie folosită pentru finanţarea lucrărilor realizate, precum este prezentat în exemplul din figura 2. Investiţia în eficienţa energetică este plătită din economiile de energie pe o perioadă de circa 6 ani, restul economiei de energie reprezentând profitul net al proprietarului clădirii. Schema de finanţare este prezentată în figura 3.

Figura 2: Coloanele crescătoare (referitoare la ani) arată costul energiei, în creştere, asumate pentru cazul "business as usual" - în condiţiile neluării nici unei măsuri. Consumul de energie este stabilizat sau în creştere, iar preţurile la energie cresc anual şi, prin urmare, costurile de energie sunt în creştere de asemenea. După ce măsurile sunt realizate, costurile energetice scad şi clientul plăteşte o anumită parte către compania ESCO. După expirarea contractului, toate sumele de bani economisite aparţin clientulul. Se observă că, în orice moment, clientul ar plăti mai mult pentru energie decât ar plăti fără proiectul EPC.

Această schemă de finanţare a proiectelor de energie prin intermediul companiilor de tip ESCO a fost introdusă în Cehia încă din anul 1993, iar până în prezent au fost realizate peste 200 de proiecte de succes reprezentând un volum de investiţii de peste 100 milioane euro. În prezent în Cehia există zece companii de tip ESCO care investesc în măsuri de eficienţă energetică în clădiri, în principal în înlocuirea echipamentelor de încălzire, răcire şi apă caldă.

Figura 3: Schema de finanţare a contractelor de performanţă energetică de tip ESCO

Principalele avantaje ale celor două modele de finanţare este o contribuţie redusă din bugetul public naţional, garantarea economiilor de energie şi reducerii aferente de emisii de dioxid de carbon, precum şi fluidizarea finanţării către furnizorii de lucrări şi de echipamente. În plus, ambele modele presupun externalizarea monitorizării calităţii lucrărilor şi a alocării fondurilor către instituţii ce se pricep să facă asta, respectiv către bănci şi către companii de servicii energetice. Cu alte cuvinte, statul face o investiţie mult redusă, scapă de problema supravegherii execuţiei şi calităţii renovării propriilor clădiri şi obţine, în final, clădiri publice cu un nivel de confort sporit şi cu un consum de energie substanţial mai mic, respectiv o reducere a bugetelor viitoare pentru întreţinerea clădirilor proprii.

România are un potenţial ridicat de economisire de energie şi de reducere a emisiilor aferente de dioxid de carbon, clădirile publice reprezentând aproximativ 24 milioane mp de suprafaţă utilă din care circa 3-4 milioane mp numai în clădirile administraţiei publice locale şi centrale.

Renovarea clădirilor publice din România ar genera economii de energie, reduceri de emisii de dioxid de carbon, reducerea pe termen lung a cheltuielilor cu energia din cadrul bugetului public, ar îmbunătăţi condiţiile din clădirile administrative, şcolile şi spitalele româneşti şi peste toate, cu un efort financiar scăzut din partea statului român. De aceea statul român ar trebui să facă toate eforturile necesare pentru a atrage fondurile europene ce ne stau încă la dispoziţie până la finalul lui 2013.