Arhitectura reflectă societatea şi economia, statul şi mediul privat, deopotrivă

(Interviu cu Şerban Ţigănaş, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România)

Reporter: Cum a evoluat piaţa arhitecţilor în ultimul an şi ce perspective are aceasta?

Şerban Ţigănaş: Trebuie să încep prin a spune că răspunsurile mele se bazează pe evoluţia firmei în care lucrez, Dico şi Ţigănaş, şi pe cunoştinţele pe care le am din cercul de colaboratori. Este foarte posibil ca alte birouri să perceapă diferit starea pieţei. Nu deţinem informaţii statistice despre manifes­tarea profesiei de architect în piaţă, în anul 2019. Consider că anul trecut a fost unul bun în domeniul proiectării, a fost bine pentru arhitecţi, ingineri de construcţii civile, de instalaţii şi consultanţi de diferite specialităţi. Biroul nostru, dar şi colaboratorii cu care am lucrat, am avut o creştere a cifrei de afaceri care a făcut ca 2019 să fie cel mai bun an din ultima perioadă.

Reporter: Ce probleme întâmpină arhitecţii şi cum ar putea să fie soluţionate acestea?

Şerban Ţigănaş: Nu toţi arhitecţii întâmpină aceleaşi probleme. Aces­tea depind de modul în care sunt organizaţi, de piaţa pe care o ţintesc şi de alţi factori, pentru că piaţa nu este omogenă şi nici uniform repartizată în ţară. Aş clasifica problemele arhitecţilor în trei grupe: cele pe care şi le crează ei înşişi, cele pe care le crează clienţii lor şi cele create de administraţie şi instituţii, deopotrivă centrale şi locale. Fără a acoperi şi detalia aceste categorii, amintesc problemele care sunt pentru mine cele mai importante. Arhitecţii continuă să lucreze, mai ales la începutul carierei şi, din păcate, şi în apropierea sfârşitului acesteia, în multe cazuri la preţuri foarte mici, care nu acoperă eforturile necesare realizării unor proiecte de calitate. Aceasta face ca o mare parte dintre clienţii arhitecţilor să îşi selecteze arhitecţii cu care vor lucra pe baza onorariilor solicitate de aceştia, sau a ceea ce cred ei că este "nivelul pieţei". Consecinţele unei astfel de gândiri perpetuate sunt exterm de nefaste pentru ceea ce se construieşte, situaţie specifică nouă, de care se pare că nu reuşim să scăpăm prea uşor. Administraţiile au ajuns să dezvolte procedurile de aprobare, avizare şi autorizare care au devenit din ce în ce mai complicate şi de durată, chiar dacă legislaţia nu s-a schimbat substantial. Dacă autorizarea este în anumite cazuri o misiune foarte dificilă, la transpunerea pe şantier a ceea ce s-a autorizat arhitecţii sunt evitaţi de constructori şi clienţi, iar rezultatul se îndepărtea­ză mult de proiect. Vorbesc, bineînţeles, de practici curente care nu reprezintă totalitalea cazurilor. Care sunt soluţiile? E timpul ca în Româ­nia să facem o schimbare conceptuală majoră în domeniul proceselor de proiectare, autorizare şi construire, echilibrând partea de concepţie, avizare, autorizare, construire, recepţie şi utilizare, atât ca legislaţie, cât mai ales ca aplicare a acesteia. Se ştie, o legislaţie foarte bună, adecvată, e dificil de creat şi promovat, dar aplicarea ei devine o problemă politică. Toleranţa la încălcările legilor în construcţii, precum şi aplicarea diferită a acestora, în funcţie de caz, sunt notorii în România şi extrem de problematice. Strămutarea problemelor din construcţii în judecătorii şi tribunale nu pare să fi rezolvat deloc nici numărul şi nici gravitatea problemelor din acest sector.

Reporter: Care sunt lipsurile legis­lative ale sectorului?

Şerban Ţigănaş: Nu consider că problemele cadrului legislativ sunt enunţate prin "lipsuri". Avem ne­voie, cum spuneam, de coerenţă a acestui sistem, situaţie pe care avem şanse să o atingem cu o schimbare substanţială şi curajoasă de paradigmă. Totuşi, în opinia mea, cele mai mari probleme au fost create nu din cauza lipsurilor legislative. Aplicarea şi implementarea sunt în mare suferinţă. E foarte posibil ca sectorul construcţiilor să fie campion naţional la încălcarea legislaţiei complexe şi vaste, lucru care nu pare să supere prea tare nici populaţia care este afectată direct şi pe termen lung şi nici administraţiile implicate.

Reporter: Ce efecte a avut aplicarea OUG 114 pe piaţa arhitecturii?

Şerban Ţigănaş: Nu am resimţit efectele ordonanţei într-un mod concret. Poate că a existat o oarecare motivare suplimentară rezultată din creşterile salariale, greu de măsurat.

Reporter: Având în vedere lipsa forţei de muncă din toate domeniile, cum se prezintă situatia în arhitectură?

Şerban Ţigănaş: În arhitectura din România, criza forţei de muncă a fost continuă. Nu cred că acum este o situaţie foarte diferită. Cea mai mare problemă nu este în opinia mea criza cantitativă, de persoa­ne. Cea mai dificilă situaţie este cea generată de criza de competenţe. Cred că o soluţie care ar trebui luată în considerare este trans­formarea educaţiei universitare de arhitectură din formula actuală de studii de şase ani la nivel de licenţă şi master integrate, în studii distinc­te, de licenţă şi de master, cu obţinerea titlului profesional de architect doar la nivelul de master. Din păcate, furnizorii de educaţie în arhitectură din România evită, în mare parte, abordarea subiectului, care necesită studii, simulări şi mai ales eforturi concentrate. Ar apărea în piaţă un număr mare de licen­ţiaţi în arhitectura care ar avea interesul să lucreze ca angajaţi ai birourilor, echilibrând nevoile de forţă de muncă de un anumit tip.

Reporter: Care sunt tendinţele în domeniul arhitecturii?

Şerban Ţigănaş: Arhitectura este dificil de judecat din perspectiva "tendinţelor". Mă provocaţi la o discuţie care ţine de teoria arhitecturii, pentru care aş avea nevoie de mult mai mult spaţiu... totuşi încerc să sintetizez atrăgând atenţia asupra a două direcţii care se suprapun, fiind şi divergente într-un anumit sens. Pe de o parte, putem vedea că arhitectura este în masă, excluzând puţinele excepţii, prizonieră paradigmei modernismului, pe care nu reuşeşte să îl depăşeas­că. Înţeleg prin aceasta că se construieşte foarte mult pe bazele puse în secolul al douăzecilea, chiar dacă am păşit într-o epocă a informaţiei şi computerelor care se manifestă mult mai pregnant în alte sectoare. Pe de altă parte, arhitectura începe să accepte obiectivele dezvoltării sustenabile ca fiind obligatorii şi inevitabile. Orientarea arhitecturii către sustenabilitate este cea mai importantă provocare, acum.

Reporter: Ce proiecte semnificative au fost demarate în acest an şi ce proiecte sunt anunţate în piaţă?

Şerban Ţigănaş: Eu nu ţin astfel de evidenţe. Ar trebui întrebate instituţii centrale, ministerul care se ocupă de dezvoltare şi lucrări publice, CNI (Compania Naţională de Investiţii). Acestea deţin informaţiile despre proiectele publice. Cele private îşi fac singure publicitate. Aşteptăm o serie consistentă de proiecte în domeniul sănătăţii, spitalele regionale, mai ales. La Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Cluj se promovează proiecte comerciale vizibile, cu mai multe clădiri înalte. Sunt foarte cunoscute, nu are rost să le înşir eu aici. În domeniul infrastructurii se vorbeşte mult de centuri ocolitoare, de metrouri, de aeroproturi (Braşov). Se aşteaptă cu interes noua perioadă de finanţare cu fonduri europene pentru care diferitele administraţii au, mai mult sau mai puţin, proiecte în pregătire sau chiar mature.

Reporter: Cum apreciaţi modul în care se construieşte în Capitală?

Şerban Ţigănaş: Nu trăiesc în Bucureşti. Sunt clujean. Observaţiile mele despre Capitală pot fi incomplete, pentru că nu parcurg frecvent toate zonele acesteia, desi am şi în acest moment un şantier important acolo. Din observaţiile mele, în Bucureşti se construieşte în toate felurile. Există fără îndoială în Bucureşti o zonă a sectorului construcţiilor care reprezintă cea mai avansată formulă din România. În acelaşi timp, Bucureştiul nu pare a fi un exemplu generalizabil pentru concepţia construcţiilor şi realizarea lor. Sunt foarte multe şantiere care se derulează la limita improvizaţiilor. Activităţile de construire sunt parte din stresul zilnic, Bucureştiul fiind foarte generos cu locuitorii săi în acest sens. Cele mai deranjante sunt, din punctul meu de vedere, lucrările din spaţiul public, care nu se desfăşoară luând măsurile necesare pentru confortul şi siguranţa pietonilor, mai ales. Trebuie să menţionăm aici şi vecinul cu bormaşina... un fenomen cunos­cut de mai toţi cei care trăiesc în locuinţele colective.

Reporter: Cum caracterizaţi evoluţia sectorului de construcţii de la noi?

Şerban Ţigănaş: Sectorul construcţiilor este unul care reacţionează extrem de mult la starea economiei şi a societăţii, în general. Aş putea spune că este o adevărată oglindă a societăţii. Construcţiile evaluează aşa cum evoluează societatea şi mediul economic. Ceea ce apare ca negativ consacrat în România în legătură cu construcţiile ar putea fi sintetizat în câteva cuvinte cheie: speculativul, improvizaţia, prevalenţa interesului privat asupra celui public şi absenţa sincretismului sau măcar a sincronizării componentelor private şi a celor publice din construire.

Reporter: Cât de pregătiţi sunt arhitecţii români comparativ cu cei din afară?

Şerban Ţigănaş: Nu aş spune că arhitecţii de la noi sunt la fel de pregătiţi, mai puţin sau mai bine pregătiţi decât cei de altundeva. Toţi arhitecţii sunt supuşi adaptării la piaţa pentru care lucrează. Există mulţi arhitecţi din România care lucrează de aici sau sunt plecaţi în alte părţi ale lumii, lucrând foarte bine acolo. Cred că tocmai adaptarea la piaţa internă este problema noastră. Sunt mulţi arhitecţi tineri care acceptă situaţia de la noi adaptându-se, dar nu în sensul bun. Ei învaţă repede "cum se face" şi cedează presiunii pieţei care se opune progresului calitativ al arhitecturii, pentru a supravieţui. Există, în mai multe locuri din ţară, dar mai ales în oraşele mari, în centrele universitare, arhitecţi remarcabili, care lucrează foarte bine, la fel de bine sau chiar mai bine decât arhitecţii de oriunde altundeva, dar numărul lor este mic. Ei sunt, în general, cunos­cuţi, premiaţi, publicaţi de revistele bune, însă acestea sunt insuficiente pentru a-i face să fie căutaţi de cli­enţi. Cum spuneam, mulţi dintre aceştia evită valoarea arhitecţilor din principiu, considerând că fac o economie (la ce?) şi că pot domina şi conduce mai uşor spre interesele lor pe cineva "low profile".

Reporter: Cum arată ţara noastră, comparativ cu statele europene, în ceea ce priveşte sectorul arhitecturii, în particular, dar şi cel al construcţiilor, în general?

Şerban Ţigănaş: Statele europene sunt multe şi diferite. Cele dezvoltate au o cultură arhitecturală mai avansată, atât populaţia, cât şi administraţiile înţelegând şi promo­vând calitatea arhitecturii cu alte exigenţe decât la noi. Statele din Europa Centrală şi de Est se asea­mănă cu noi, dar se şi diferenţiază. Dacă intrăm în analize mai detaliate, atunci putem observa evoluţii chiar spectaculoase în Ţările Baltice, în Polonia, Slovenia sau Cehia. România are, ca de obicei, mai multe viteze. Există vârfuri remarcabile în arhitectura din România, dar nivelul general este, probabil, sub ceea ce ar putea fi numit media europeană. E firesc, dacă acceptăm ceea ce am încercat să exprim şi prin celelalte răspunsuri, anume că arhitectura reflectă societatea şi economia, statul şi mediul privat, deopotrivă. Ea nu este şi nu poate fi altfel decât acestea. Arhitectura este o rezultantă bazată pe o cultură generală şi o tradiţie creată şi menţinută, punctată de personalităţi care, similar cu alte domenii, ies în evidenţă.

Arhitecţii, poate ceva mai mult decât alte profesii ale construirii, au intrat de câţiva ani în jocurile reţelelor de socializare, ale dezbaterilor în spaţiul public şi mai ales ale atitudinilor critice şi uneori protestatare. Nimic rău în asta, dar nu neapărat cu impact pozitiv. Evident, o testare în mediul profesional a propunerilor legislative, o reacţie la evenimentele care influenţează sectorul şi mai ales o critică a calităţii arhitecturii ar fi necesare. Problema e că nu se poate vorbi de critică profesională, aceasta nu se poate face decât de către instanţe profesioniste, ceea ce nu exclude opiniile din public, mai ales dacă se aş­teaptă ca acesta să fie avizat. Până la critică mai este, însă, mult. Ceea ce comentez este faptul că prea mulţi dintre obişnuiţii comentariilor de arhitectură din mediile despre care vorbesc sun aşa numiţii "hateri". Prea mulţi dintre ei nu rezistă la testul analizei activităţii lor profesionale, adică spun altceva decât reuşesc să facă. Cel mai evident aspect este manifestarea concurenţială a unora şi implicarea excesivă a vocilor neconvingătoare. Dar asta este o problemă a oricărei profesii, a timpurilor noastre şi, deci, şi a arhitecţilor. Ce am putea face? Profesioniştii din domeniul criticii trebuie să intervină atât în fazele de proiect, cât şi prin evaluări post-construcţie. Noi, arhitecţii, ar trebui să evităm mai mult conflictele de interese şi să contribuim mai mult constructiv şi creativ, aşa cum ne cere profesia pe care am ales-o, la definirea şi evaluarea interesului public din construire. Asta pentru că interesul privat are suficientă forţă să se manifeste singur, dar nu conduce la reuşite decât când este suprapus interesului public.

Reporter: Vă mulţumesc!