Prof.univ. dr. Gheorghe Piperea, Av. Ana Gabriela Atanasiu, SCA Piperea & Asociaţii
Subiectul este sensibil din cauza pregnantului caracter social. În cele mai multe cazuri de insolvenţă a persoanelor fizice nu vorbim de inginerii financiare, nici de profesionişti ai afacerilor, ci de orice cetăţean care, fie pentru că nu a ştiut să-şi gestioneze finanţele, fie pentru că nu a putut face faţă conjuncturilor economice, sociale sau de natură personală, a ajuns să nu îşi mai poată plăti datoriile. În insolvenţă/supra-îndatorare ajunge şi debitorul de profesie sau fraudulos, dar şi debitorul care ar vrea să-şi plătească datoriile, dar nu mai are cum.
Domeniul de aplicare a procedurii insolvenţei se află într-o continuă evoluţie, totuşi de câţiva ani se discută steril despre evoluţia cadrului legal în sensul includerii în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 şi a simplilor particulari. Până la urmă s-a ales altă soluţie - un proiect de lege distinct, proiect ce se află acum în dezbatere parlamentară. Proiectul de lege privind insolvenţa persoanelor fizice, a fost adoptat de Senat (cu 76 voturi pentru şi 3 împotrivă) la 23 martie 2010 şi trimis Camerei Deputaţilor pentru dezbatere. Dacă proiectul supravieţuieşte şi dezbaterilor din Camera Deputaţilor, atunci legea capătă o formă definitivă şi este gata pentru promulgare şi publicare în Monitorul Oficial.
În ultimii ani, creditarea a devenit un fenomen social. Potrivit datelor BNR, aproape 90% din totalul creditelor a fost acordat instituţiilor nefinanciare şi populaţiei. Consumatorul privit individual nu este important pentru bancă, el este un "simplu particular", dar portofoliul creditelor acordate persoanelor fizice este esenţial prin amploarea şi volumul creditelor acordate populaţiei. Cele mai întâlnite credite pentru "populaţie" sunt cele de consum şi ipotecare.
Nu credem că apetitul românului pentru credit va fi frânat de apariţia acestei legi. S-ar putea, din înţelegerea greşită a legii, chiar să asistăm la o creştere a cererii de credite, considerându-se că noul cadru de protecţie socială este de fapt un discount acordat de legiuitor consumatorului în relaţia cu băncile. Un astfel de raţionament este profund greşit, iar persoanele care ar dori să aplice în acest sens legea ar trebui să se gândească mai bine la ce o să li se întâmple în timpul procedurii. Practic, capacitatea lor de exerciţiu va fi limitată.
Un curent asemănător s-a manifestat în a doua jumătate a anului 2009, când vedeta incontestabilă în materie de business a fost introducerea unei cereri voluntare de insolvenţă. Majoritatea întreprinzătorilor care au optat pentru această scurtătură au ajuns s-o regrete, când era prea târziu. Nu este niciodată o fericire să fii în insolvenţă. Da, ai dreptul la re-scadenţări, nu mai eşti executat silit de creditori, nu mai curg dobânzi, furnizorii de utilităţi sunt obligaţi să menţină contractele, dar îţi pierzi controlul asupra societăţii şi îţi scade creditul comercial, pierzi serios din credibilitate. Acum că lucrurile s-au lămurit pentru toată lumea, în acest an credem că în "trend" va fi concordatul preventiv.
Modul în care s-au acordat credite populaţiei până acum a fost cel puţin suspect şi neprofesionist, prin supraevaluarea garanţiilor şi prin luarea ca certitudine a creşterii constante a preţurilor imobilelor. Dar problema nu a aparţinut băncilor din România sau românilor, ci întregului sistem bancar modern. Există o problemă sistemică, generată cel mai probabil de lăcomie. La apariţia crizei economice, SUA şi ţările europene, speriate de repercusiunile crizei puse în mişcare, au anunţat măsuri (suplimentare) de supraveghere. La peste un an de la apariţia crizei, îngrijorările au rămas la nivel declarativ, iar noile norme de supraveghere prudenţială sunt în fază de proiect, puse în stand-by.
Un indiciu suplimentar al faptului că nu se va schimba nimic în viitorul imediat este noul vehicul inventat de Uniunea Europeană prin care se constituie un fond (de nu mai puţin de 750 miliarde euro, adică ceva asemănător programului TARP al lui Bush/Obama) care să prevină probleme similare cu cele ale Greciei. Banii trimişi ca ajutor Greciei, s-a scris mult despre acest lucru, vor ajunge de fapt la principalii creditori ai Greciei, băncile din Franţa şi Germania.
Statul este dator să îşi ajute cetăţenii în raporturile cu băncile comerciale
Conform unui raport al Băncii Centrale Europene, băncile "româneşti" au avut anul trecut cele mai mari venituri din dobânzi şi comisioane raportat la activele totale deţinute, dar şi cea mai mare rată a rentabilităţii capitalurilor proprii din tot spaţiul Uniunii Europene. Numai în 2008, băncile au câştigat 4,5 miliarde euro din dobânzi şi comisioane. Rata rentabilităţii capitalurilor proprii a fost de 29,5% la nivelul sistemului bancar, aproape dublu faţă de media altor ţări membre UE din Europa Centrală şi de Est.
Este clar că raporturile juridice din zona creditului de retail sunt dezechilibrate în favoarea băncilor. De aici se naşte datoria statului de a ajuta cetăţenii săi. Un prim pas în reechilibrarea balanţei ar fi adoptarea legii insolvenţei persoanelor fizice în forma în care a fost propusă de iniţiatorii săi.
Pentru a fi aplicabilă legea insolvenţei persoanelor fizice nu este relevantă calitatea creditorului - bancă, instituţie financiară nebancară (ex: societăţile de leasing), societate de recuperări creanţe, stat. Insolvenţa se apreciază în raport cu starea patrimoniului debitorului, iar proiectul de lege despre care vorbim devine aplicabil în virtutea calităţii debitorului de persoană fizică.
De la data deschiderii procedurii insolvenţei toate urmăririle individuale împotriva debitorului se suspendă, ceea ce înseamnă că niciun debitor nu poate ignora hotărârea judecătorului şi începe/continua o executare conform dreptului comun. Dacă debitorul are dreptul de a propune un plan şi acesta este confirmat de judecător, atunci plata poate fi eşalonată. Durata maximă a reorganizării este de 3 ani.
Debitorul nu are, în prezent, dreptul la eşalonări şi re-scadenţări, ci numai facultatea de a le cere, în legătură cu care creditorii - instituţii financiare, de exemplu, nu au obligaţii corelative. Nu există un drept legal de a cere re-scadenţarea şi reeşalonarea, iar contestaţia la executare şi orice alte căi de atac se introduc doar dacă executarea este ilegală.
Cel mai probabil vom vedea în contractele de credit noi tipuri de clauze
Ca o consecinţă a apariţiei legii insolvenţei persoanelor fizice, în mod cert instituţiile de credit vor încerca să se protejeze suplimentar împotriva riscului de insolvenţă al debitorului. Cel mai probabil vom vedea în contractele de credit noi tipuri de clauze de genul celor prin care să li se interzică debitorilor să se declare voluntar în insolvenţă (clauză ilegală, de altfel) sau reînvierea unor clauze foarte uzitate în trecut, dar abandonate pentru promovarea creditului "doar cu buletinul", de exemplu aducerea obligatorie a mai multor giranţi pentru a primi respectivul credit.
Necomerciantul este forţat de împrejurările sociale să-şi asume o serie de riscuri, riscuri pe care de cele mai multe ori nu le înţelege pe deplin. Statul, pentru protecţia cetăţeanului (care generează protecţia prosperităţii instituţiilor financiare, care duce la buna stare a economiei, care duce la fericirea statului...) a intervenit reglementând o serie de mecanisme pentru a asigura limitarea riscului. Este evident că trebuie mai mult, măsurile luate de stat prin instituţiile sale, şi aici amintim în special de BNR, au fost insuficiente pentru a preveni această criză a creditării. Poate că aplicarea corectă şi la timp la principiilor Basel II ar mai fi atenuat din şocul resimţit în prezent de piaţă.
Este adevărat că băncile ar putea să fie în situaţia de a recupera "doar 75%" din valoarea imobilelor la momentul actual, ceea ce ar reprezenta (luând în considerare o depreciere de 50% a acestora faţă de momentul achiziţiei) un procent recuperat de 37,5% din valoarea "de achiziţie", dar în "vremurile bune" le-a putut opri cineva de la a acorda credite la valorile respective (evaluate în anii 2006-2008 după criterii atât de fantasmagorice încât se ajunsese la 7.000 euro/mp în Bucureşti, adică la un preţ mai mare decât în Milano) sau să finanţeze de două ori aceeaşi investiţie (atât pe constructor, cât şi pentru cumpărător) ?
Oare banca nu este în culpă pentru acordarea unui credit neperformant, prin neevaluarea corespunzătoare a valorii garanţiei, a riscului acordării creditului ?
Legea insolvenţei persoanelor fizice ar putea bloca temporar acordarea creditelor ipotecare
Un alt efect posibil al introducerii în dreptul românesc a legislaţiei insolvenţei persoanelor fizice ar putea fi blocarea (temporară) a acordării creditelor ipotecare. Băncile se vor feri în a acorda credite în noile condiţii pentru că nu sunt dispuse să-şi asume noile riscuri. Efectul major în această ipoteză nu ar fi simţit neapărat de bănci, ele având un portofoliu suficient de diversificat pentru a acoperi scăderea din acest sector, ci de piaţa construcţiilor.
Afacerile cu imobiliare vor stagna, pentru că ce rost mai are să construieşti dacă nimeni nu este dispus să cumpere? În consecinţă, sistemul construcţiilor va fi subfinanţat şi se vor opri majoritatea investiţiilor din lipsă de fonduri. Soluţii se vor găsi pentru ieşirea din această "criză", dar odată cu adoptarea legii anticipăm o stagnare temporară sau chiar un regres al pieţei construcţiilor şi a imobiliarelor, după care se va merge înainte pentru că există o cerere reală şi inflexibilă pentru locuinţele noi.
Din analiza de mai sus a cadrului legii insolvenţei persoanelor fizice şi a modului de operare al băncilor din România putem concluziona următoarele:
legea insolvenţei persoanelor fizice, conform proiectului de lege aflat acum în dezbatere parlamentară, nu are legătură cu activitatea bancară sau cu regulile prudenţiale impuse instituţiilor de credit. Pentru a fi aplicabilă, legea insolvenţei persoanelor fizice nu este relevantă exclusiv banca. Totuşi, ceea ce interesează în mod deosebit banca este că de la data deschiderii procedurii insolvenţei toate urmăririle individuale împotriva debitorului se suspendă, ceea ce înseamnă că nici măcar banca, privilegiată prin natura activităţii sale, nu poate ignora hotărârea judecătorului şi începe/continua o executare conform dreptului comun. Dacă debitorul are dreptul de a propune un plan şi acesta este confirmat de judecător, atunci plata poate fi eşalonată pe maximum 3 ani;
(ii) declaraţiile directorilor principalilor bănci din România referitoare la creşterea costului creditării ca urmare a adoptării legii sunt abuzive şi nejustificate. Afirmaţiile bancherilor probabil fac parte din strategia lor de lobby împotriva oricăror schimbări juridice menite a modifica acest paradis legislativ în care se scaldă în prezent şi în care fac profituri gen cazinou. Strategia lor de a conduce o activitate bancară fără riscuri, căci aceasta este politica lor de ani buni, în totală contradicţie cu spiritul întreprinzător, este ameninţată de această lege. De aceea, previzionăm că într-adevăr costurile creditării vor creşte odată cu adoptarea legii, dacă statul nu ia măsurile necesare pentru protecţia consumatorilor.
Pe rolul instanţelor sunt zilnic sute de cereri de încuviinţare a executării silite
O dată cu declanşarea crizei şi cu începutul problemelor financiare, băncile şi-au făcut publică intenţia de restructurare a creditelor, dar în realitate, sunt pe rolul instanţelor sute de cereri de încuviinţare a executării silite zilnic. Nu se ştie câte dosare sunt în proceduri de restructurare, dar partea vizibilă a relaţiei "prietenoase" a băncilor cu debitorii lor este dată de numărul din ce în ce mai crescut al dosarelor de executare silită.
Intenţia băncilor de restructurare a creditelor a rămas doar o nouă frumoasă reclamă, nefiind o politică general pusă în practică. Apropo de reclamă, în ultimii cinci ani, primele zece bănci de pe piaţă au cheltuit aproximativ 500 milioane euro pe campanii publicitare. Suma totală cheltuită, de toţi jucătorii în sistemul bancar, probabil că depăşeşte chiar şi cifra indicată în presă lunile trecute, având în vedere că pe piaţă există peste 40 bănci.
În prezent nimeni şi nimic nu opreşte banca să arunce în stradă un debitor căruia i-a executat silit casa
O prevedere relevantă a proiectului de lege a insolvenţei persoanelor fizice este cea care se referă la prorogarea de drept, până la închiderea procedurii prevăzute de lege, precum şi pe o perioadă ulterioară, stabilită de judecător odată cu închiderea procedurii, a contractului de credit ipotecar sau imobiliar având ca garanţie locuinţa debitorului sau a contractului de leasing imobiliar având ca obiect locuinţa debitorului, precum şi orice alt contract având ca obiect locuinţa debitorului. În prezent, prevederile legale în vigoare asigură un minimum de protecţie debitorului, dar nimeni şi nimic nu opreşte banca să arunce în stradă un debitor căruia i-a executat silit casa. Legea insolvenţei persoanelor fizice conţine o pregnantă componentă socială, protejând debitorul împotriva unor adevărate drame sociale.
În prezent, încetarea executării silite ca urmare a declarării insolvabilităţii debitorului de către executorul judecătoresc se menţine dacă în termen de 3 ani acesta nu dobândeşte nimic, pentru că este executat. Daca dobândeşte bunuri, este executat, se întrerupe prescripţia şi urmează alţi 3 ani şi tot aşa, la infinit. Conform proiectului de lege al insolvenţei persoanelor fizice, ca urmare a închiderii procedurii, debitorului de bună-credinţă i se şterg toate datoriile anterioare deschiderii procedurii.
Referitor la recuperarea mai rapidă a creanţelor de către creditori, remarcăm că în cazul falimentului scuzabil, banca nu pierde nimic, pentru că oricum nu ar avea de unde să îşi recupereze banii - un debitor care nu are bani şi nici active ca să poată să îşi achite datoriile nu va putea plăti fie că este în faliment, fie ca este pus pe lista neagră a debitorilor neperformanţi, lista ţinută de sistemul bancar. Iar în caz de reorganizare, băncile ar putea avea chiar şansa unei recuperări de 75% din suma împrumutată.
Cu toate aceste avantaje ale procedurii insolvenţei, băncile s-au arătat iritate de extinderea cadrului legal şi la persoanele fizice. La început voalat, iar mai târziu făţiş, directorii marilor bănci din România au "ameninţat" că toate costurile suplimentare ale băncilor generate de introducerea unui nou "risc" al creditării - identificat ca legea privind insolvenţa simplilor particulari - vor fi suportate de debitorii buni-platnici. Psihologic, această ameninţare este o tactică de gen "divide et impera", în mod cert cei ce-şi plătesc ratele urmând să-i blameze pe rău-platinici. Juridic, este o probă a caracterului ilegal al clauzei contractului de credit care conţine astfel de metode de acoperire a prejudiciului.
