Oana Mina, avocat colaborator al "Ţuca Zbârcea & Asociaţii"
Dezvoltarea durabilă a turismului presupune distribuirea atenţiei asupra a trei aspecte diferite: economic, social-cultural şi de mediu. Astfel, dezvoltarea infrastructurii turistice ar trebui să însemne utilizarea optimă a resurselor (inclusiv a diversităţii biologice), minimizarea impactului negativ economic, socio-cultural şi ecologic, maximizarea beneficiilor asupra comunităţilor locale, economiilor naţionale şi asupra conservării naturii. În realitate, prin investiţiile în infrastructura turistică se urmăreste o diversitate de scopuri: (i) economice - creşterea veniturilor, diversificarea şi integrarea activităţilor etc., (ii) sociale - ameliorarea sărăciei şi a inegalităţii distribuţiei veniturilor, protecţia patrimoniului socio-cultural indigen etc., precum şi (iii) ecologice - protejarea funcţiilor ecoturismelor, conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii etc.
În vederea implementării acestor trei scopuri majore ale dezvoltării infrastructurii turistice, este necesară conlucrarea sectorul public cu cel privat, dezvoltarea infrastructurii turistice fiind necesar a fi subordonată planurilor naţionale şi regionale de dezvoltare economică şi socială. Astfel, sectorul public, respectiv autorităţile publice sunt cele care elaborează planurile de dezvoltare a turismului, inclusiv planurile privind dezvoltarea infrastructurii de bază care să contribuie astfel la dezvoltarea turismului, dezvoltarea anumitor atracţii turistice, stabilirea măsurilor de administrare şi valorificare a teritoriului şi, nu în ultimul rând de protecţie a mediului înconjurător, iar sectorul privat contribuie la dezvoltarea serviciilor de cazare, a operaţiunilor agenţiilor de turism, toate aceste activităţi având la bază infrastructura generală, contribuind la dezvoltarea unor atracţii turistice şi promovarea acestora prin activităţi specifice de marketing.
Realizarea scopului ecologic al infrastructurii turistice este susţinut chiar prin reglementările legale în vigoare.
În acest sens, Codul Silvic al României prevede faptul că, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor precum şi a tuturor celorlalte terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional şi reglementează principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor şi anume: (i) promovarea practicilor care asigură acest lucru, (ii) asigurarea integrităţii fondului forestier şi a permanenţei pădurii, (iii) majorarea suprafeţei terenurilor ocupate cu păduri, (iv) politici forestiere stabile pe termen lung, (v) asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică, instituţională şi operaţională în gestionarea pădurilor, (vi) primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii, (vii) creşterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală, (viii) promovarea tipului natural fundamental de pădure şi asigurarea diversităţii biologice a pădurii, (ix) armonizarea relaţiilor dintre silvicultură şi alte domenii de activitate, (x) sprijinirea proprietarilor de păduri şi stimularea asocierii acestora, (xi) prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a acţiunilor umane şi a factorilor de mediu destabilizatori.
În vederea realizării scopului ecologic al mediului înconjurator, Codul Silvic al României interzice includerea pădurilor în intravilan, precum şi reducerea suprafeţei fondului forestier naţional. Prin astfel de reglementări se urmăreşte menţinerea integrităţii fondului forestier naţional.
Prin excepţie, Codul Silvic stabileşte câteva cazuri în care este permisă reducerea suprafeţei fondului forestier naţional, prin scoaterea definitivă a unor terenuri din fondul forestier în vederea realizării unor obiective de interes naţional, declarate de utilitate publică, în condiţiile legii. Reducerea fondului forestier poate avea loc doar pentru realizarea sau extinderea obiectivelor de interes naţional enumerate mai jos şi menţionate expres de Codul Silvic, şi doar cu respectarea condiţiilor impuse de lege, respectiv prin compensarea acestor suprafeţe, fără reducerea suprafeţei fondului forestier şi cu plata anticipată a obligaţiilor băneşti, şi anume:
- necesare explorării şi exploatării următoarelor resurse minerale: cărbuni, roci utile, agregate minerale, minereuri, ape minerale, surse de energie alternativă, petrol şi gaze naturale;
- structuri de primire turistică cu funcţiuni de cazare turistică, unităţi de cult, obiective sociale, sportive şi medicale, construcţii hidrotehnice de interes local;
- locuinţe sau case de vacanţă, numai în fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
- obiective instalate în fondul forestier înainte de anul 1990, cuprinse în amenajamentele silvice în vigoare la data de 1 ianuarie 1990, la categoria "ocupaţii şi litigii";
- reţele de surse de apă potabilă şi canalizare, reţele şi sisteme de comunicaţii, precum şi drumuri de interes judeţean şi local;
- repararea şi întreţinerea reţelelor de transport petrol, gaze naturale şi energie electrică.
Realizarea obiectivelor menţionate mai sus, respectiv scoaterea terenurilor din fondul forestier poate fi realizată doar prin compensarea acestor terenuri cu terenuri echivalente ca suprafaţă şi bonitate. Suprafaţa terenului dat în compensare nu poate fi mai mică decât suprafaţa terenului care face obiectul scoaterii din fondul forestier. Compensarea se realizează fizic cu un teren care are de cinci ori valoarea terenului care se scoate definitiv din fondul forestier, iar suprafaţa terenului dat în compensare nu poate fi mai mică decât de trei ori suprafaţa terenului care face obiectul scoaterii din fondul forestier.
Terenurile cu care se realizează compensarea trebuie să fie numai din afara fondului forestier naţional, dar limitrofe acestuia, apte de a fi împădurite. În situaţia în care, suprafaţa minimă a unui teren cu care se realizează compensarea este mai mare de 20 ha, acesta poate să nu fie limitrof fondului forestier, dar trebuie să fie compact. Nu se poate realiza compensarea cu terenuri situate în zona alpină şi subalpină. Cu privire la terenurile aduse în compensare este obligatorie înscrierea în amenajamentele silvice şi asigurarea administrării sau serviciilor silvice în termen de 30 de zile de la data aprobării scoaterii definitive din fondul forestier, precum şi împădurirea în maximum două sezoane de vegetaţie. Nu este permisă compensarea cu terenuri limitrofe perdelelor forestiere de protecţie.
În cazul în care se realizează scoaterea unor terenuri din fondul forestier cu respectarea condiţiilor de compesare impuse de lege, în vederea realizării obiectivelor reglementate expres de Codul Silvic, este interzisă schimbarea destinaţiei obiectivului construit pe terenul care a făcut obiectul scoaterii definitive din fondul forestier naţional mai devreme de 5 ani. Nerespectarea acestui termen determină abrogarea actului autorităţii publice în baza căruia a avut loc scoaterea terenului din fondul forestier şi aducerea acestuia la starea iniţială pe cheltuiala beneficiarului aprobării.
În cazul în care, pentru realizarea obiectivelor speciale menţionate în mod expres de Codul Silvic pentru care este permisă scoaterea terenurilor din fondul forestier, sunt necesare şi alte terenuri adiacente pentru organizarea de şantier, acestea vor putea fi ocupate temporar, pe o perioadă de maximum un an şi în cuantum de cel mult 10% din suprafaţa solicitată a fi scoasă definitiv din fondul forestier.
În vederea scoaterii definitive din fondul forestier a unor terenuri sunt necesare a fi achitate anterior predării-primirii terenului scos din fondul forestier, următoarele obligaţii băneşti: (i) taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier, (ii) contravaloarea terenului scos definitiv din fondul forestier, (iii) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, (iv) contravaloarea obiectivelor dezafectate, (v) cheltuielile de instalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv.
În vederea menţinerii integrităţii fondului forestier naţional, precum şi în vederea protejării mediului înconjurător, administratorul pădurilor proprietate publică a statului este obligat să ia măsurile necesare de lichidare a enclavelor şi de corectare a perimetrului pădurilor prin schimburi şi/sau cumpărări de terenuri în numele statului, pe bază de acte autentice. În acest sens, prin lege este reglementat dreptul de preempţiune al statului la cumpărarea de păduri care constituie enclave în fondul forestier proprietate publică a statului sau sunt limitrofe acestuia, la preţ şi în condiţii egale. Nerespectarea unui astfel de drept de preemţiune al statului atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea acestui drept.
Prin schimburile de terenuri, în situaţiile în care unul dintre terenuri este proprietate publică a statului, se urmăreşte: (i) eliminarea de enclave din fondul forestier proprietate publică a statului, (ii) comasarea terenurilor forestiere proprietate publică a statului, precum şi (iii) majorarea suprafeţelor împădurite din zonele deficitare în păduri.
Prin astfel de reglementări legale se urmăreşte realizarea unor investiţii în infrastructura turistică care să contribuie la dezvoltarea unui turism durabil şi, totodată, se urmăreşte protejarea mediului înconjurător prin menţinerea şi dezvoltarea fondului forestier.
