Declaraţiile domnului arh. Mircea Ochinciuc, preşedintele OAR Bucureşti
Conceptul de dezvoltare durabilă se referă la găsirea în prezent a acelor soluţii care să nu afecteze dezvoltarea pe viitor. Acesta nu este, încă, pe deplin înţeles în ţara noastră. Ca urmare, este foarte dificil de aplicat. "În România nu se face arhitectură durabilă", atrage atenţia domnul arhitect Mircea Ochinciuc, preşedintele Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România. Cel mult unele locuinţe izolate pot să aplice, prin grija beneficiarilor şi la sfatul unui arhitect, câteva din principiile dezvoltării durabile.
Arhitectura durabilă poate fi considerată scumpă la prima vedere, dacă este comparată cu un produs industrial. Însă, o locuinţă realizată astfel nu mai presupune toate costurile generate de reparaţii şi alte intervenţii, mai ales dacă este avut în vedere un interval lung de 30-40 de ani pentru viaţa locuinţei respective.
Pe de altă parte, dezvoltarea durabilă nu este o noutate, chiar dacă a căpătat un nume relativ recent. De exemplu, strada Drumul Taberei, din Bucureşti, a fost realizată în anul 1958, când încă nu fuseseră ridicate blocurile din cartierul omonim, iar traficul auto era nesemnificativ. Cu toate acestea, strada a fost proiectată cu câte trei benzi pe sens şi cu troturare largi. "A fost făcută într-adevăr după principiile unui viitor care să nu fie afectat de o soluţie pe care o dă momentul. Atunci nu se chema dezvoltare durabilă, ci previziune pentru evoluţia unui oraş. Toate spaţiile până în câmp erau goale, dar ulterior cartierul a ajuns să găzduiască 300.000 de locuitori", explică domnul arhitect Ochinciuc.
La polul opus, nu se poate vorbi de o dezvoltare durabilă în cartierul bucureştean Băneasa, unde accesul se face pe un drum cu doar două benzi, nu există sistem de iluminat public, nu sunt spaţii verzi.
"Întotdeauna sunt proiecte pe care investitorul le impune. În mod firesc, tot ceea ce ţine de investiţie trebuie să treacă printr-un filtru, al primăriilor, respectiv prin comisiile tehnice ale acestora, pentru a nu se strecura astfel de greşeli. Proiectele trebuie făcute de nişte specialişti urbanişti, care trasează reţelele, infrastructura, deci partea care pregăteşte locuirea. Nu arhitecţii fac reţelele publice, de gaze sau canalizarea", subliniază domnul Ochinciuc.
Problemele care ţin de dezvoltarea durabilă nu pot fi soluţionate unilateral şi este nevoie de timp pentru parcurgerea paşilor.
"Investitorii se vor gândi întotdeauna la interesul propriu. Comunităţile, prin organizaţii neguvernamentale, mass-media, administraţiile locale şi specialişti pot face mai mult", apreciază domnul arhitect Mircea Ochinciuc.
Un prim pas a fost făcut la nivelul Uniunii Europene prin impunerea certificatului energetic, deoarece dezvoltarea durabilă vizează şi zona pierderilor energetice. Între timp, a apărut şi noţiunea de casă pasivă, respectiv casa cu pierderi aparent zero în timp, în fapt o reluare a arhitecturii tradiţionale - eco-arhitectura. O casă pasivă trăieşte prin propriile mijloace, prin reciclare, surse alternative de energie.
Arhitecţii singuri nu pot schimba faţa oraşului
Preşedintele OAR Bucureşti subliniază că trebuie făcută diferenţa între ceea ce fac arhitecţii, problemele arhitecturii şi urbanişti, autorităţi, factori decizionali implicaţi în activitatea imobiliară. De exemplu, faptul că o clădire a fost construită pe spaţiul verde nu se datorează arhitectului, ci este urmarea unei decizii a consilierilor din primării, a primarilor. "Chiar dacă o comisie tehnică dintr-o primărie respinge o astfel de variantă, consilierii tot pot să o aprobe deoarece comisia are doar rol consultativ. Deci votul consultativ al comisiei tehnice este doar o joacă legală, democratică, profesională", atenţionează domnul Ochinciuc.
"Oraşul nu aparţine bunului plac al arhitecţilor. Nu arhitecţii sunt cei care construiesc un oraş. Ei pot face case şi spaţii publice doar dacă cineva le dă această sarcină. Un arhitect nu poate să spună , asta poate ţine de decizia unui primar. În schimb, dacă trecem pe lângă o casă şi ne deranjează că este urâtă, în culori stridente sau că este prea înaltă şi cel din curtea de alături nu mai are soare sau pentru că este finisată cu ceva care îţi cade în cap, acestea sunt lucruri care într-adevăr ţin de profesia de arhitect", subliniază domnul arhitect Ochinciuc.
În opinia domniei sale se impune departajarea unor anumite straturi de responsabilităţi decizionale şi de implicare şi adesea se fac confuzii în această privinţă. "Nu am auzit spus că urbaniştii au distrus Bucureştiul. Dar cine tratează Bucureştiul, arhitecţii? Urbaniştii erau absolvenţi ai unei universităţi de arhitectură şi purtau titlul până la un anumit moment de arhitect, pentru că nu exista urbanism. Între timp a apărut o facultate de profil, au o diplomă separată care fixează cu ce se ocupă de fapt această categorie profesională. În Comunitatea Europeană nu este departajat arhitectul de urbanist, urbanismul este o specializare care aparţine de arhitectură. Sistematizarea teritoriului este o problemă de urbanism. Înseamnă şi trasări de zone, regimuri de înălţime, zone de protecţie. A stabilit vreodată un arhitect care este distanţa dintre două staţii de troleibuz?", accentuează domnul Ochinciuc.
Nu trebuie să renunţăm la materialele care şi-au dovedit eficienţa în timp
Preşedintele OAR Bucureşti apreciază că timpul este cel care atestă eficienţa unui material. "Departe de mine de a refuza introducerea noilor materiale şi tehnologii în arhitectură, numai că multe dintre aceste materiale sunt verificate fie în laborator, fie sunt încercări ale căror concluzii devin la un moment dat recomandări pentru folosirea sau nu a unui material. Ori cea mai bună verificare este timpul. Aceasta nu înseamnă că doar peste 60 de ani vedem dacă putem folosi materialele de astăzi, dar există totuşi un timp în care unele materiale s-au dovedit chiar a fi nocive. Deci, printre principiile dezvoltării apare şi folosirea acelor materiale de construcţii care de-a lungul timpului s-au dovedit eficiente, rezistente şi uşor de pus în operă. Există o piaţă a materialelor de construcţie care are o direcţie, nu poţi să ceri ce nu se găseşte. Uneori, chiar dacă găseşti materiale, cu greu mai găseşti meşteri. Aceştia au fost înlocuiţi de montatori. De exemplu, adesea este utilizat procedeul uscat de prindere pe faţade. Se face prin fixarea materialelor cu clipsuri sau şuruburi pe o reţea prinsă de zidărie, cât să ţină? Unele procedee uscate sunt eficiente pentru că sunt rapide, încearcă să ne uşureze viaţa, dar consecinţele nu intră în dezvoltarea durabilă, sunt pentru dezvoltarea de moment", atrage atenţia domnul Mircea Ochinciuc.
Programele sociale lipsesc în politica de investiţii
Politica de investiţii publice trebuie să prevadă necesitatea realizării de locuinţe şi să completeze segmentele care nu sunt acoperite de mediul privat. "Previziunile intră în agenda de gândire durabilă, dar se pot referi la multe domenii. Prima şi cea mai importantă investiţie care ar trebui să se facă este în locuinţe, lipsesc însă în politica de investiţii programele sociale şi nimeni nu a investit pe acest palier deoarece nu aduce profit imediat, cu toate că lumea trăieşte din ce în ce mai prost ", menţionează domnul Ochinciuc.
În privinţa dezvoltării pieţei imobiliare după criză, preşedintele OAR Bucureşti avertizează că mentalitatea investitorilor nu se va schimba: "Nu sunt chiar atât de optimist pentru ceea ce o să vină. Există o butadă: nimeni nu a învăţat nimic din greşeli. Nu se schimbă investitorii, trec dintr-un loc în altul, migrează din ţările unde legislaţia este foarte precisă. Ce nu au putut să facă în alte ţări au venit şi au făcut în România. Dezastrul s-a datorat permeabilităţii sistemelor naţionale legale. Statul nu mai face investiţii pentru că deocamdată nu poate. În alte ţări există o politică socială a statului. De exemplu, Olanda a accepta până prin anii 1970-1980 ca investitorii să stabilească preţul locuinţelor, apoi construcţii sociale nu a mai făcut decât statul, iar preţurile pe piaţă au căzut".
Bucureştiul ar pierde din vitalitatea prin înfiinţarea zonei metropolitane
Preşedintele OAR Bucureşti nu susţine ideea de zonă metropolitană deoarece consideră că alterează raporturile dintre urban şi periurban. "Sunt împotriva ideii de zonă metropolitană. Zona periurbană furnizează oraşului mână de lucru, produse şi o zonă în care orăşenii îşi pot petrece timpul liber. Toată această resursă a periurbanului dezvoltă o relaţie biunivocă. În momentul în care introducem zona periurbană într-un oraş mare, problemele ei devin ale oraşului, iar în zona periurbană se va construi în detrimentul spaţiilor verzi. Care este avantajul unui oraş ipotetic de 10 milioane de locuitori? Cred că trebuie să existe deopotrivă oraşe mai mari şi oraşe mai mici, legate prin căi de comunicaţii şi o zonă intermediară - periurbanul - fără a sparge bariera. Bucureştiul ar pierde din vitalitate dacă s-ar extinde pe terenuri foarte mari. Dar şi aici este vorba tot de o afacere", subliniază domnul arhitect Ochinciuc. În opinia domniei sale discuţia asupra realizării zonei metropolitane ar trebui purtată între specialişti, nu parlamentari.
Lungul drum spre o arhitectură identitară
Arhitectura are foarte multe semnificaţii, putând face referire atât la aspectul estetic, cât şi funcţional. "O lungă perioadă de timp funcţionalismul a primat în faţa aspectului. Acum, lucrurile s-au inversat, toată lumea îşi proiectează la exterior imaginea, toată lumea se laudă cu învelişul, nu cu ceea este înăuntru. Pe de altă parte, în urbanism a început să domine imaginea oraşului şi nu funcţionalitatea lui, ori oraşul trebuie să fie funcţional. Dezvoltarea unui oraş nu trebuie neaparat să presupună realizarea unor construcţii înalte, cu funcţie de simbol, sunt concepţii puerile. Sunt oraşe care nu au aşa ceva. Doar în arhitectura clasică sunt capete de perspectivă sau câteva construcţii cu caracter reprezentativ, iar acestea nu sunt sedii de bănci sau imobile de locuire. Toate pozele interbelice din Bucureşti prezintă Calea Victoriei deoarece aceasta a fost gândită să atragă oamenii", explică domnul Mircea Ochinciuc.
De fapt, noi trăim acum un fel de perioadă socialistă, nu în sens politic, în loc să ne uităm la Moscova pentru modele, acum ne uităm în altă parte, de acolo sunt modelele, le luăm şi le copiem, aşa făceam şi atunci, doar că forţat, acum nu recunoaştem că de fapt le facem pentru a fi şi noi acolo, în Europa.
Tendinţa actuală în arhitectură vizează arhitectura identitară. "Toată lumea occidentală, după anii 1970, a început să renunţe la arhitectura modernă, orientându-se către o arhitectură identitară, aşa cum a fost cazul în Italia, Spania, Olanda, Suedia, Elveţia, Portugalia, unde s-a făcut o arhitectură care încet, încet i-a lăsat pe americani şi arhitectura modernă deoparte, fără să fie neapărat naţionalistă, ci având o anumită spiritualitate infuzată în construcţii. Majoritatea celor care suntem acum în viaţa am fost educaţi de principiile socialiste şi anume că popular înseamnă naţional. Construcţiile făcute într-o anumită perioadă sunt cu ciocârlani din beton, imitaţii de stâlp de casă ţărănească, s-a trecut la bagatelizarea unor valori importante, care în cultura orală, sătească, au supravieţuit. Atunci comuniştilor le-a fost mai uşor să spună că readuc aceste valori şi le transpun la scară mare. Dar acum mentalitatea a rămas aceeaşi, a fi tradiţional înseamnă a fi popular, sunt exemple cât se poate de nocive - artişti care au preluat filonul tradiţional în modern, dar fără a avea ceva de popular", atrage atenţia domnul arhitect Ochinciuc.
Preşedintele OAR Bucureşti este de părere că prioritară pentru arhitectura românească este recuperarea identităţii, iar acest lucru nu poate fi realizat decât dacă arhitecţii au cultura necesară pentru a reînnoda firul acolo unde s-a rupt. "Cei care încearcă să o facă sunt foarte puţini. Este trist, dar nu ne putem opune mediei care aduce modele. Poate să se facă arhitectură de calitate şi la noi aşa cum se face în Spania, Elveţia şi Portugalia - cele mai bune şcoli de arhitectură în spiritul identitar - ca identitate a unei comunităţi. Toate aceste culturi au ceva care trebuie descoperit şi încet încet se construieşte imaginea. Nu avem acel ceva care să caracterizeze cultura contemporană românească", apreciază arhitectul Mircea Ochinciuc.
Nu trebuie să înlocuim blocurile socialiste, doar dotările acestora
În opinia domnului Mircea Ochinciuc, în perspectivă, locuinţele colective socialiste nu trebuie demolate, ci, din contră, îmbunătăţite. "Sunt sisteme constructive din perioada aceea care încă pot conferi siguranţa. Fiecare dintre aceste spaţii poate fi regenerat, i se pot înlocui instalaţiile, finisajele. O problemă a acestor blocuri este calitatea slabă a instalaţiilor, realizate din produse ieftine, care nu au fost durabile. De asemenea, pot fi probleme cu finisajele, care ţin şi de reabilitările termice care se fac. Acum blocurile sunt împachetate cu polistiren. Este una dintre cele mai mari greşeli, polistirenul acela o să dispară după un timp, se volatilizează, dar acum este marea găselniţă. Trebuie făcut un calcul pentru a evidenţia unde sunt scăpările de energie, pe la tâmplărie, panouri, încheieturi, tavan, terase. Marea greşeală a acestor aşa-zise reabilitări termice este că nu includ operaţiunile legate de arhitectură. Arhitecţii nu fac parte din echipa de evaluare din prima etapă, de evaluare. În etapa a doua arhitectul face proiectul, dar suma este prestabilită, nu are ocazia să spună cât trebuie acordat şi pentru arhitectură. Sunt multe construcţii vechi sau noi care au valoarea lor prin profile, ancadramente, prin tâmplăria de lemn. Muncitorii le aruncă, pun nişte termopane şi acoperă profilele. Asta nu este în regulă. Partea de reabilitare termică se dovedeşte deocamdată a fi cea mai gravă problemă a imaginii acestor construcţii vechi, socialiste", atrage atenţia domnul Ochinciuc.
