"Sectorul construcţiilor - o ilustrare complexă şi fidelă a stării întregii societăţi"

(Interviu cu Şerban Ţigănaş, fondatorul biroului de arhitectură şi inginerie Dico şi Ţigănaş)

"În România, manopera în construcţii este încă la costuri reduse şi nu stimulează tehnologizarea, în scopul creşterii randamentului"

"Termenul de «smart» ar trebui clarificat şi ar trebui să aibă o circulaţie mai precis referenţiată"

Reporter: Cum a fost afectată piaţa arhitecţilor de pandemia de Covid-19?

Şerban Ţigănaş: Discuţia des­pre piaţa arhitecturii, sau a arhitecţilor, a serviciilor şi a proiectelor de arhitectură şi construcţii, care au evident o componentă realizată de arhitecţi şi sunt coordonate de aceştia, este complexă. De fiecare dată când am avut ocazia, am încercat să explic că există un decalaj specific iniţierii unor proiecte, contractării lor, realizării părţii premergătoare şantierelor şi momentului recepţiei şi dării în folosinţă, până la care arhitecţii au diferite misiuni. Vorbim de câţiva ani de zile (doi-trei), pentru un proiect obişnuit şi poate cinci-şapte, în medie, pentru un proiect complex, sau chiar mai mult. Există şi proiecte rapide, de exemplu transformări ale spaţiilor interioare, care se realizează în doar câteva luni, dar tot durează. Vreau să spun că nu suntem des­tul de distanţaţi de anul 2020 şi că pandemia nu s-a terminat, ca să putem trage concluzii fundamentate. Numerele nu au apărut încă, anul fiscal nu s-a încheiat scriptic şi bilanţurile nu sunt disponibile. Putem vorbi, însă, de concluzii parţiale şi intermediare, din punct de vedere al economiei sectorului. Din alte perspective, putem mult mai mult să discutăm şi să observăm faptul că munca arhitecţilor s-a pretat foarte bine lucrului de acasă, de la distanţă, pentru că se bazează semnificativ pe utilizarea computerelor şi pe internet. Asta s-a şi întâmplat. Arhitecţii şi-au adaptat imediat şi foarte bine, evident cu excepţii inevitabile, modul de lucru la noile condiţii. Prezenţa pe şantiere s-a adaptat şi ea, acolo unde şantierele au rămas deschise, adică în majoritatea lor, pentru că această activitate nu a fost supusă unor interdicţii speciale. Dincolo de modul de lucru, putem discuta de dinamica de proiecte noi, care a diferit de la caz la caz. În ceea ce priveşte echipa noastră, am trecut printr-o situaţie specială, negeneralizabilă, dar care merită menţionată. Cel mai important contract pe care îl avem acum, pentru Centrul Integrat de Transplant de la Cluj-Napoca, l-am câştigat prin participarea la un concurs internaţional de arhitectură, pentru care am lucrat mai ales în luna august, împreună cu partenerii noştri din Barcelona, cu care ne-am asociat în acest scop. Am avut şansa să câştigăm pentru că ambele echipe, de la Cluj şi Barcelona, am decis să lucrăm într-o perioadă în care în mod normal majoritatea colegilor preferă să plece în concedii. Aş afirma fără teama de a greşi că toate sectoarele şi toate activităţile, sau, dacă vreţi, toate pieţele au fost afectate. Puţine au fost înfloritoare pe seama pandemiei. Tot ce ţine de internet, comunicaţii, curierat, e-comerţ, e-...orice, a explodat, ca urmare a presiunii apărute. Alţii s-au adaptat pentru a compensa sau a se redresa. Construcţiile, şi din acest sector complex, proiectarea, în care sunt implicaţi arhitecţii, nu au fost dintre cele mai afectate în 2020. S-ar putea ca asupra noastră să se resimtă efectele de abia de acum mai tare. Anul 2020 a fost, în mod firesc, anul în care am lucrat la proiectele contractate în 2019, sau chiar înainte, dar am şi contractat priecte noi. Din nou m-am referit la biroul nostru şi la firmele similare. Există şi alte segmente ale pieţei, care închid mai repede ciclul unui proiect şi care au resimţit schimbările evident altfel. Aş finaliza răspunsul la această întrebare spunând că o monitorizare continuă a pieţei din mai multe puncte de vedere, realizată de administraţia publică centrală, cu participarea celor locale, ar fi extraordinar de benefică pentru toată lumea. Aş spune că aşa ceva este obligatoriu pentru un sector al construcţiilor civilizat configurat. Bineînţeles că datele ar trebui să fie disponibile oricui, printr-o transparenţă şi ea benefică. Din păcate, la noi ministerul de resort nu şi-a asumat niciodată această misiune, indiferent de ce am recomandat din zona asociativă a profesiilor implicate sau a operatorilor principali.

Reporter: Care sunt problemele sectorului?

Şerban Ţigănaş: Ca să pot lega un răspuns aprofundat ar fi nevoie, cum am spus mai sus, ca acest sector să-şi facă analizele. Prima problemă este aceea că nu îşi cunoaşte obiectiv problemele. Bineînţeles că fiecare firmă ştie prin ce trece, dar nu e suficient dacă datele nu sunt puse împreună şi interpretate în beneficiul întregului sector. Sectorul este neomogen, compus din firme care au abilităţi diferite şi joacă diferit pe piaţă. Şi aceasta este o problemă, deşi e firesc să existe această diversitate. Pe piaţă există firme care lucrează pe bază de planificare, strategii şi management al calităţii, dar şi firme care improvizează, acţionează conjunctural, speculează momentele de criză şi dezechilibrele din piaţă. Au fost multe cazuri de achiziţii publice la care nu s-a prezentat nimeni. Asta înseamnă că nu au fost bine pregătite, nu au fost atractive, dar şi că operatorii aveau de lucru sau nu au mai ofertat acolo unde resursele nu le păreau rezonabile. La unele dintre acestea, după reluare, contractele s-au semnat pe sume coborâte, uneori chiar ridicol de mici. Calitatea pe care o poţi aştepta ca rezultată din aşa ceva va fi în mod cert alterată. Forţa de muncă din construcţii a fost o problemă remarcată din anii precedenţi. Foarte mulţi oameni din execuţie au plecat în alte ţări pentru venituri mai bune. E posibil ca în 2020, fiind nevoiţi să se întoarcă acasă, să se fi diminuat această lipsă. Dar pentru cât timp? Până când li se va permite să plece din nou, pentru că este puţin probabil ca în România să se câştige în curând atât de bine în construcţii încât să dispară fenomenul. Altă problemă este cea tehnologică, care afectează atât segementul constructorilor cât şi cel administrativ, public. În România manopera este încă la costuri reduse şi nu stimulează tehnologizarea, în scopul creşterii randamentului. Mai mult, sectorul este încă tributar evaziunii fiscale, muncii la negru, sau unor scheme, să le spun hibride, ca să împrumut un termen la modă. Putem adăuga problema legislaţiei pentru achiziţii publice, încă insuficient de adaptată specificului construcţiilor, probema interferenţelor politice în piaţa construcţiilor prin intermediul controlului asupra instituţiilor avizatoare, problema normativelor depăşite şi necorelate şi multe altele. Construcţiile sunt un sector esenţial care are toate problemele posibile şi soluţia nu poate fi decât o voinţă politică puternică şi o colaborare largă cu operatorii din sector. Pronosticul meu este că aşa ceva nu se va întâmpla în sezonul următor.

Reporter: Ce obstacole întâmpină arhitecţii în activitatea lor şi cum ar putea să fie soluţionate acestea?

Şerban Ţigănaş: Cred cu convingere că orice obstacole ar întâmpina arhitecţii, multe fiind notorii, cunoscute şi prezente pe întreg globul în dozaje diferite, cele mai importante vin din interiorul profesiei şi nu din exteriorul ei. Arhitecţii se pregătesc îndelung pentru profesie, dar nu şi pentru managementul afacerii şi marketingul necesar. Universitatea nu îşi propune şi nu trebuie să îşi propună să te înveţe, pe lângă deloc uşoara profesie de arhitect şi ce însemnă business-ul aferent. Ar fi, atunci, mai multe facultăţi într-una singură şi nu e cazul. Mai mult, arhitecţii nu reuşesc prea uşor să solidarizeze în sens constructiv, pentru că o profesie vocaţională are întotdeauna şi o componentă inevitabilă de invidie, ca între creatori. Mai există şi o componentă psihologică foarte delicată, despre care am putea discuta mult. Cât de uşor e şi cum poţi să îţi accepţi cu realism neîmplinirea sau chiar ratarea? Diferenţa dintre visele care au precedat studenţia şi eventual s-au prelungit în oarecare măsură pe durata acesteia şi duritatea lumii reale au un preţ pe care mulţi nu reuşesc să îl gestioneze. Cum să soluţionezi asta? În orice caz e limpede că nu există o soluţie pentru toţi. Poţi doar reduce procentul celor care au mizat greşit pe ei înşişi. Concurenţa neloială între arhitecţi şi respectarea dentologiei profesionale sunt şi ele obstacole care trebuie eliminate, adică atenuate, pentru că este utopic să sperăm că ar putea dispărea complet. Celelalte probleme sunt şi ele cunoscute şi perene. Le putem relua la fiecare început şi sfârşit de an, la fiecare bilanţ. Nu sunt puţine. Dar dintre toate, noi, arhitecţii, depindem cel mai mult de nivelul cultural al clienţilor noştri. Putem contribui foarte mult la soluţionarea problemelor lumii în care trăim, dar nu putem face mai nimic dacă nu ni se cere asta.

Reporter: Având în vedere lipsa forţei de muncă din toate domeniile, care este siuaţia în arhitectură?

Şerban Ţigănaş: Nu sunt de părere că forţa de muncă lipseşte din toate domeniile. Lipseşte mai ales competenţa şi performanţa, cele două fiind noţiuni diferite. În arhitectură este un proces perpetuu de învăţare, de mentorat şi ucenicie şi de autoperfecţionare. Uneori e extenuant şi nu se potriveşte tuturor. Cred că în arhitectură nu absenţa arhitecţilor e problema cea mai mare. Modul în care aceştia reuşesc să descopere şi să se întâlnească, în timp şi spaţiu, cu situaţiile în care e nevoie de ei e adevărata problemă. Nu putem să stăm cu toţii şi să aşteptăm să fim căutaţi, curtaţi, rugaţi să facem oferte sau să lucrăm. E nevoie de mult mai multe ori să ieşim în întâmpinarea celor care au nevoie relevând beneficiul aportului nostru. Şi nici nu putem pretinde ca o organizaţie profesională să facă asta exclusiv în locul nostru, în schimbul unei cotizaţii.

Reporter: Care sunt tendinţele în sectorul arhitecturii de la noi?

Şerban Ţigănaş: Jurnaliştii întreabă mereu de tendinţe. Nu înţeleg cu precizie la ce s-ar putea referi, pentru că problemele cărorora trebuie să răspundă arhitectura sunt perene. Doar metodele şi nuanţele capătă inflexiuni şi reflexii specifice. Nu cred că e cazul să discutăm de subtilităţi într-un cadru dedicat perspectivei de ansamblu. Aş spune doar că arhitectura ar trebui să devină tot mai importantă, pentru că potenţialul ei nu este nici pe departe exploatat, dar asta depinde de mulţi factori. Oamenii au descoperit sau redescoperit în timpul crizei sanitare cât de importantă este calitatea spaţiilor în care trebuie să petreacă mult timp, cel mai mult timp.

Reporter: Cum apreciaţi modul în care se construieşte în marile noastre oraşe?

Şerban Ţigănaş: Întrebarea îmi declanşează o altă întrebare: care ar fi diferenţa dintre marile oraşe şi celelalte localităţi? Sunt tentat să răspund că mizele sunt diferite, ceea ce duce la grade diferite de speculare a oportunităţilor. În oraşele mari există în ultima perioadă o capacitate mai mare de opoziţie şi sancţionare a acţiunilor speculative, care nu slujesc rezonabil intereselor publice. Cultura protestului a crescut, iar societatea civilă este mai organizată, atingând uneori masa critică prin care poate influenţa destinul unui proiect şi negocia interesele. Acest lucru se întâmplă mai dificil în localităţile mai mici, unde societatea este caracterizată de alt tip de relaţii, care pot duce a absenţa vocii şi la asumarea unor luări de poziţii. Din alt punct de vedere, în oraşele mari se construieşte mai mult şi uneori chiar ceva mai bine, deoarece, datorită mizelor, concurenţa în piaţă este mai mare, având efect asupra competitivităţii. Capacitatea administraţiilor publice atrage mai multe fonduri în oraşele mai mari. Instituţiile importante, masate mai ales în aceste oraşe, atrag şi ele resurse de dezvoltare şi astfel concentrarea continuă cu efect asupra construcţiilor. Aceste decalaje sunt, din păcate, vizibile cu ochiul liber. Între oraşe de dimensiuni similare au apărut deja diferenţe create de poziţia geografică şi de interesul investitorilor. Ele nu sunt deloc străine nici de forţa de muncă disponibilă, calitatea acesteia şi de stilul de guvernare şi dominanţa anumitor partide politice. Lucrurile sunt cunoscute şi situaţia explică migraţia populaţiei către aceste locuri, concomitent cu părăsirea celor în care nu e la fel de bine.

Reporter: Cum caracterizaţi evoluţia sectorului de construcţii de la noi?

Şerban Ţigănaş: Cred că sectorul construcţiilor este o ilustrare complexă şi destul de fidelă a stării întregii societăţi, atât din perspectiva economică, cât şi administrativă şi politică, dar mai ales culturală, chiar dacă această afirmaţie îi poate intriga pe mulţi. Ce are prosperitatea sectorului construcţiilor cu nivelul cultural din România? Are! Aspiraţiile oamenilor sunt formate prin educaţie şi determinate de nivelul cultural pe care îl au. Sectorul este activ şi în evoluţie, nu rămâne în urmă, dar nici nu o poate lua înaintea celorlalte sectoare de care depinde. Apar din ce în ce mai multe referinţe de bună calitate, pentru că acest aspect mă interesează cel mai mult şi nu doar volumul afacerilor şi profiturile, dar, per ansamblu, sectorul construcţiilor are încă multe probleme greu de surmontat.

Reporter: Cât de mult contribuie proiectele de smart city la crearea arhitecturii din ţara noastră?

Şerban Ţigănaş: E foarte posibil ca prin sintagma "smart city" să înţelegem lucruri diferite, fiind greu de răspuns din această cauză. Dacă ne referim la utilizarea unor tehnologii bazate pe culegerea de date şi prelucrarea lor automată în diferite scopuri, la big data, atunci răspunsul e simplu: aşa ceva nu contribuie direct şi vizibil la calitatea arhitecturii. E vorba de gestiunea urbană, de administrare, management şi bineînţeles de o planificare alimentată cu informaţiile de care are nevoie. Dacă ne referim la foarte cunoscuta afirmaţie care spune că "nu poţi avea smart city fără smart citizens", atunci discuţia capătă alte conotaţii. Arhitectura este, reiau ideea, dependentă de comanditari, persoane sau instituţii, organizaţii sau comunităţi. Şi instituţiile depind de persoanele cheie. Astfel, totul este tributar unei culturi a construirii care diferă vizibil în diferite zone şi regiuni ale lumii, foarte evident, dar şi în ţară. Decalajele sunt în curs de accentuare, după cum am menţionat. Smart city este un business mare pentru care furnizorii de soluţii se luptă cu toate resursele, iar politicienii doresc să iasă în evidenţă prin implementarea acestor soluţii pentru a dobândi avantaj electoral. Devine o modă, un "must have" şi uneori se vorbeşte despre aceste aspecte cu limba de lemn. Asta nu însemnă că utilizarea tehnologiilor nu este fundamentală în administrarea oraşelor. Cred că dacă oraşele mici ar deveni mai interesate, ar putea găsi o cale a reducerii decalajelor tocmai prin aportul tehnologic, dar toate acestea nu sunt legate direct cu piaţa de arhitectură. Ceea ce sugeram era faptul că, dacă cineva începe să gândească înţelegând rolul acestor componente în calitatea proceselor, e de sperat că va putea înţelege adevărarta valoare şi rolul arhitecturii de calitate. Sper să am dreptate, dar nu sunt convins.

Termenul de "smart" ar trebui clarificat şi ar trebui să aibă o circulaţie mai precis referenţiată. Ştiu că e foarte atractiv să spui că ceva e "smart", adică isteţ, inteligent, iute de minte, traducând cuvântul din limba engleză. Dar să califici ceva ca smart e ca şi cum ai spune că tot restul, care nu şi-a asumat calificativul pe etichetă, ar putea fi non-smart, adică din contră. Nu subscriu la acest gen de marketing. Cumperi tehnologie şi brusc te numeşti oraş isteţ! Am mai trecut prin marketing care a numit anumite localităţi oraşe martir, de exemplu. Cu tot respectul pentru curajul sau eroismul, sau chiar neşansa celor care au avut de suferit, dar oamenii sunt martiri, nu localităţile şi cu atât mai puţin primarii care au schimbat plăcile cu numele lor.

Reporter: Cât de ridicat este nivelul de pregătire a specialiştilor din domeniu?

Şerban Ţigănaş: Nivelul de pregătire este diferit în cadrul profesiilor despre care vorbim şi între ele. Una dintre şansele ratate, sper doar temporar, de către arhitecţi, a fost refuzul majorităţii reprezentanţilor din Ordinul Arhitecţilor din România de a adopta un sistem de dezvoltare profesională continuă organizat şi obligatoriu. Motivul a fost teama unora că acesta va fi folosit pentru atragerea de resurse din buzunarele beneficiarilor. Or existenţa unor astfel de obligaţii există şi la alte profesii în România şi la arhitecţii din multe din ţările pe care le admirăm pentru ceea ce se realizează acolo. Ar trebui să ne mai gândim. În prezent, fiecare este atât de pregătit cât doreşte sau consideră că are nevoie. Problema este importantă, pentru că rapiditatea schimbărilor de principii, de teorii şi abordări de tip bune practici este foarte mare, ca şi evoluţia tehnlogiilor cu impact asupra construcţiilor. Despre inginerii de construcţii civile nu pot să spun decât că sunt victimele unei erori ale mediului academic, care oferă titlul de inginer după ciclul de licenţă şi nu după obţinerea diplomei de master, echivalând practic acest titlu cu ceea ce era în trecut un "subinginer". Acest titlu profesional ar fi poate mai bine să fie dobândit de cei care se vor putea numi specialişti, adică ajung la nivelul de master. Evident că aceasta este opinia mea, care am constatat că este împărtăşită de mulţi ingineri civilişti reputaţi. Aş mai adăuga ceva la acest capitol al discuţiei. Specialiştii din construcţii sunt consideraţi în multe situaţii ca având un rol consultativ pe lângă decidenţi, care sunt responsabili de asumarea deciziilor. Înţeleg necesitatea ca aceştia să aibă ultimul cuvânt. Totuşi, aşa cum stau lucrurile acum, specialiştii îşi pot exprima opiniile profesionale, iar politicienii să nu le ia în considerare, ceea ce nu cred că e soluţia bună şi completă. Dezbaterea pe soluţii este prea politizată, vocile specialiştilor fiind mai uşor de acoperit, în cazurile în care sunt cele mai importante. E foarte greu aşa pentru specialişti, aceştia având la noi nevoie şi de calităţi argumentative şi de comunicare, pe lângă competenţele profesionale pe care le deţin, pentru a se face ascultaţi.

Reporter: Cum arată ţara noas­tră, comparativ cu statele europene, în ceea ce priveşte sectorul arhitecturii?

Şerban Ţigănaş: Cred că am mai primit întrebarea aceasta de multe ori, poate chiar şi de la dumneavoastră. Să ştiţi că aceas­tă percepţie, felul în care "arată" mediul construit din România şi de oriunde, nu se schimbă de la un an la altul. E nevoie de foarte multe schimbări şi mai ales de consecvenţă în aplicare, deci răs­pund: arată tot aşa cum ştim. Nu arată nici foarte rău şi nici foarte bine. Se cumulează reuşitele, dar şi eşecurile. Ambele categorii cresc, dar infuzia de proiecte pe fonduri atrase se face simţită şi am convingerea că România ar fi arătat cu totul altfel, mai puţin bine, dacă nu intra acum peste zece ani în Uniunea Europeană. Spaţiul public este, în opinia mea, cel care îşi arată cel mai bine schimbarea pozitivă, ici şi colo. Sunt optimist, dar e nevoie de perioade mai lungi de echilibru şi continuitate, de măsuri proactive şi de guvernanţă înţeleaptă.

Reporter: Mulţumesc!