Prof. dr. arh. Alexandru SANDU, preşedintele Registrului Urbaniştilor şi decanul Facultăţii de Urbanism din cadrul Institutului de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", Bucureşti
Tot ce s-a construit în Bucureşti, mai ales sub forma unor mai mici sau mai mari ansambluri rezidenţiale, nu a constituit - cu foarte puţine excepţii - rezultatul unei politici urbane a municipalităţii.
Planul de urbanism general (PUG), care exista deja în anul 2000, nu a fost luat în consideraţie în procesul de construcţie urbană. Planul de urbanism general nu putea să surprindă un fenomen care s-a desfăşurat ulterior cu o viteză şi cu o determinare cantitativă deosebită pentru oraşul Bucureşti. Ca exemplu, prin 1997, urbaniştii au prezentat primele variante referitoare la PUG şi au pus în discuţie posibilităţile de extindere în afara intravilanului a municipiului Bucureşti, extinderi pe seama comunelor din zona periurbană. Consiliul municipal a considerat, însă, că nu este un subiect de interes pentru a fi analizat.
Ulterior, s-a dovedit că specialiştii au avut dreptate, iar în zona periurbană, pe teritoriul comunelor suburbane au apărut tot felul de ansambluri rezidenţiale, mai mici sau mai mari. Acestea nu au fost, însă, cuprinse în cadrul unui tot organic cu corpul oraşului. Deşi erau realizate pe teritoriile comunelor respective, de fapt aceste ansambluri aduceau o încărcare a oraşului în ceea ce priveşte atât serviciile, cât şi traficul. Curând s-au constatat dificultăţi în existenţa interioară a noilor ansambluri rezidenţiale din zona periurbană prin inexistenţa unor lucrări de bază de infrastructură, lucrări, care, lipsind, nu puteau asigura o funcţionare edilitară corectă a acestor ansambluri. Astfel, a apărut o stare contradictorie: locuinţe considerate ca fiind de lux, lăsau foarte mult de dorit din punct de vedere edilitar şi funcţional ca circulaţie şi servicii.
O a doua observaţie trebuie făcută în legătură cu nivelul de organizare al ansamblurilor în sine. Multe dintre aces-tea, deşi oferă standarde înalte de calitate la nivelul apartamentului, totuşi, din punctul de vedere al condiţiilor de viaţă comunitară, lasă foarte mult de dorit. Atunci ne punem întrebarea de ce o persoană ar părăsi un cartier bucureştean, cum este Drumul Taberei de exemplu, pentru a se muta într-un asemenea ansamblu construit în zona periurbană, în care clădirile sunt mult mai înghesuite, spaţiul liber dintre clădiri este mult mai mic, spaţiul plantat este mult mai restrâns şi echipamentele de ordin comunitar sunt complet absente.
Aceasta este o realitate pentru că, în momentul de faţă, în România, nu exis-tă norme care să definească echipamentul teritorial al oraşului, în general, şi în mod special al ansamblurilor de locuit. Astfel de norme de echipare au existat până în 1990, dar au fost înlăturate ca multe alte determinări, atunci aruncându-se de fapt odată cu ceea ce era neplăcut, incomod, dăunător şi ceea ce era normal şi firesc să fie aplicat. Este vorba de normele privind serviciile la nivelul ansamblului, adică spaţii plantate, spaţii de joacă, de destindere, unităţi pentru educaţie, spaţii comerciale, spaţii pentru cultură. Lipsa acestora a fost cauzată şi de interesul dezvoltatorilor şi proprietarilor terenurilor respective care, urmărind să scoată cât mai mulţi bani din terenurile pe care le aveau la dispoziţie, nu au acceptat rezervarea unor părţi din terenuri pentru astfel de echipamente.
A treia observaţie se referă la faptul că, din acelaşi motiv al unei utilizări maximale a suprafeţelor de teren, au fost neglijate complet normele de densitate în ocuparea terenului în general. Nu a fost respectat raportul între dimensiunile clădirilor implicând îndeosebi înălţimile acestora şi distanţele dintre clădiri. În România în momentul de faţă, nu func-ţionează încă astfel de norme, dispunerea în teren a clădirilor, în majoritatea cazurilor (unde intenţia speculativă s-a asociat cu neprofesionalismul), nefiind supusă unor reglementări de mediu, confort, funcţionalitate.
Acestea sunt, de fapt, cele trei condiţii care au favorizat dezvoltarea lipsită de control şi neprofesionistă a construcţiei de locuinţe la nivel de ansamblu în ultimii 10 ani.
Analizele de piaţă au recomandat tipurile de locuinţă şi calitatea locuinţelor, dar nu au inclus şi cercetări de natură sociologică şi prospectivă. Ca urmare, nu au estimat în perspectivă preferinţa actuală a beneficiarilor care se îndreaptă spre locuinţe mai ieftine, cu minimul strict de spaţiu. Acesta este şi rezultatul situaţiei de criză, dar este şi rezultatul lipsei de prevedere, întrucât calitatea unei locuinţe trebuie luată în consideraţie fie că este vorba de o locuinţă mică, cu spaţiu redus, fie că este vorba de o locuinţă cu un spaţiu foarte amplu, bogat şi complex echipat. Şi atunci apare întrebarea, pentru cine sunt construite ansamblurile rezidenţiale scumpe la periferie ? Desigur, pentru nişte persoane cu bani mulţi, care îşi permit să se ducă acolo pentru că au mijloace de trans-port proprii cu care să se deplaseze şi nu sunt legate de existenţa unor servicii. Altceva este să realizezi locuinţe pentru o populaţie fără astfel de fonduri, care nu are aceste posibilităţi, dar care nu poate fi interesată de locurile res-pective. Apare situaţia contradictorie în care cei săraci nu pot ajunge până acolo, iar cei bogaţi nu au acolo locuinţa pe care o vor.
Defectele privind construcţia de locuinţe în România din ultimii 10 ani se datorează unei abordări în primul rând strict comerciale şi politice a problemei locuinţei. Aş spune chiar, unei abordări fără implicare profesionistă.
În plus, la toate aceste condiţionări se adaugă şi lipsa unor altfel de reglementări, îndeosebi a celor ce privesc promovarea documentaţiilor de urbanism.
Deficienţele nu privesc în mod exclusiv construcţia de locuinţe, ci tot ce înseamnă urbanismul operaţional bucureştean. Este vorba aici de insuficienţa legislaţiei în domeniu, de implicarea incorectă a factorului politic în domeniu şi, într-un al treilea rând, de înţelegerea greşită, fără responsabilitatea obligaţiilor de către profesionişti.
Legislaţia actuală este rezultatul unor modificări făcute pe parcursul ultimilor 20 de ani, dar fără o coroborare convenabilă între domenii. Spre exemplu, exis-tă multe discordanţe între legislaţia de mediu şi legislaţia de urbanism, discordanţe care fac ineficiente o serie de documente ce sporesc inutil birocraţia şi care îndepărtează termenele de aprobare a realizării construcţiilor. Acestea sunt prevederi legale care rezultă dintr-o obligativitate firească faţă de reglementările UE, dar care sunt incorect înţelese sau care sunt incorect transpuse în condiţia românească datorită unor traduceri eronate de text.
În Bucureşti este practic imposibilă orice operaţie urbană importantă. Legis-laţia românească se remarcă şi printr-o serie de lipsuri fundamentale care creea-ză situaţii de imposibilitate în abordarea unor astfel de operaţii importante. Apare şi o influenţă negativă asupra ansamblurilor de locuinţe care, cel puţin pentru Bucureşti, sunt aruncate în afara intravilanului, la periferie, în loc ca ele să reprezinte un mijloc de restructurare urbană, de regenerare urbană, cum este tendinţa actuală în Europa. Aceasta pentru că, în momentul de faţă, nu se poate aborda prin restructurare o zonă prost construită în interiorul intravilanului bucureştean. După cum, de fapt, în Bucureşti este practic imposibilă orice operaţie urbană importantă şi datorită unor reticenţe de natura "zonelor protejate" habotnic înţelese şi promovate adesea mai degrabă ca pretext pentru alte scopuri decât realitatea unui patrimoniu.
Surprinde pe toţi vizitatorii de specialitate care vin în Bucureşti faptul că, spre deosebire de toate celelalte mari oraşe europene, Bucureştiul nu poate să prezinte nicio lucrare importantă realizată în ultimii 20 de ani. Reglementările în domeniul urbanismului nu prevăd modul de abordare a raportului între interesul privat şi interesul public, făcând imposibilă prevalenţa, atunci când este necesar, a interesului public faţă de interesul privat şi, pe de o altă parte, nu prevede modalităţile de rezolvare în sensul servituţilor. Dăm în acest sens ca exemplu pasajul Basarab, a cărui realizare are o istorie ce durează deja de mai mulţi ani, ceea ce ar fi inadmisibil în alte oraşe. Vorbind despre locuinţe, acestea ar trebui să îşi găsească locul într-un oraş ca Bucureştiul în primul rând în intravilan, în interiorul oraşului, nu numai ca investiţii punc-tuale subordonate reglementărilor stradale respective, ci şi în ansambluri, în operaţii de ansambluri, ceea ce nu poate să apară decât prin res-tructurarea unor zone existente supuse regenerării.
Limita unei extinderi a Bucureştiului nu poate fi precizată principial, ca dis-tanţă, în lipsa unui plan de dezvoltare. Nu poate să fie vorba de o limită a extinderii oraşului. În primul rând, nu avem un studiu complet, pentru că PUG-ul nu s-a preocupat de teritorilul în afara intravilanului, conform dorinţei consilierilor. Au fost făcute câteva studii de zonă metropolitană, dar conduse tot politic, în sensul că au fost făcute pentru direcţii de extindere definite după cum au fost comezile politice, denaturând proiectul serios profesional.
Limita extinderii Bucureştiului nu poa-te fi precizată principial, ca distanţă. Depinde de condiţiile de infrastructură, de raportare ca accesibilităţi. Spre exemplu, în PUG, noi am recomandat primăriei să încurajeze construcţia de locuinţe în partea de sud a oraşului unde nu există infrastructură, nici în sensul de edilitare, nici în sensul de trafic, dar din punctul de vedere al extinderii Bucureştiului, al distanţelor, al posibilităţilor de creere a serviciilor, acolo este posibilă extinderea oraşului. În cadrul politicii urbane, municipalitatea ar putea să încurajeze această extindere prin crearea infrastructurii de bază care să atragă investitorii în zonele respective. Aceasta ar însemna nu numai o degrevare a zonei de nord supraîncărcate, ci ar da posibilitatea de realizare a unor ansambluri cu niveluri diferite de standard şi de echipare. Favorizarea începe de la nivelul impozitelor, impozitarea terenului, a vânzărilor, a construcţiilor, până la investiţiile în infrastructură pe care municipalitatea le realizează în zonele respective.
O mişcare de restructurare urbană ar trebui să înceapă însă, cu refacerea legii
Să refaci legea este o treabă foarte grea, fiind o problemă în primul rând politică. Registrul Urbaniştilor nu poate iniţia, dar poate susţine o propunere legislativă. Aceasta poate veni numai din partea ministerului trecând prin parlament, prin comisiile parlamentare. Ori, de la specialişti legea pleacă într-o formă şi din Parlament iese cu goluri; riscul rămâne.
În situaţia actuală a dezvoltării urbane, prioritatea o reprezintă aplicarea unei legi şi a unor norme care să favorizeze refacerea urbană. Au fost aprobate câteva modificări la legea existentă, dar acelea care i-au interesat pe politicieni.
Spre exemplu, din 15 octombrie, este prevăzut să intre în funcţiune modificarea legislativă potrivit căreia documentaţiile de urbanism la nivelul comunelor vor fi aprobate tot acolo şi nu la nivelul consiliului judeţean. Ori, comunele au un primar, un viceprimar şi un secretar. Cine ar putea să analizeze o documentaţie de urbanism? Descentralizarea este un principiu european foarte bun. Dar, trebuie realizată o corelare, trebuie pregătită această trecere, trebuie dat un termen de 3 ani acestor unităţi comunale să îşi formeze nişte specialişti, sau nişte funcţionari care să cunoască măcar lucrurile elementare pentru a putea da un asemenea aviz.
În momentul de faţă, Registrul Urbaniştilor militează să se realizeze nu atât o modificare a legilor, cât un cod de urbanism, care să adune toate prevederile într-un mod coerent; misiune destul de grea având în vedere lipsa fondurilor necesare unei astfel de lucrări.
