EpsteinInvestitorii ar restaura clădiri istorice dacă le-ar obţine la preţuri rezonabile

Declaraţiile domnului Randy Tharp, director general Epstein Architecture & Engineering România.

Decizia unui dezvoltator imobiliar de a prelua şi restaura o clădire istorică trebuie să aibă în primul rând justificări economice. Unul dintre aspectele vizate este locaţia. În această privinţă, clădirile vechi din oraşe pot reprezenta nişte reale oportunităţi, consideră Randy Tharp, director general Epstein Architecture & Engineering România.

În general, pentru dezvoltatorii de birouri sau retail prezintă interes preluarea şi restaurarea unor clădiri vechi de mari dimensiuni. Ori, în general clădirile vechi mari sunt deţinute de stat, deci nu sunt disponibile pe piaţă.

În acelaşi timp, proiectele pentru restaurarea clădirilor vechi mai mici sunt mai dificile.

În prezent, chiar dacă piaţa a trecut prin criza economică, aceste clădiri mai mici, vechi, dar frumoase, poziţionate în zone foarte bune, sunt scoase la vânzare la preţuri între 3 şi 7 milioane de euro în Bucureşti. Preţurile sunt foarte mari în condiţiile în care nu a mai locuit nimeni în ele o lungă perioadă de timp, deci nu au fost întreţinute şi se află acum într-un stadiu avansat de degradare. Prin urmare, pe lângă costul mare de achiziţie, investitorul trebuie să ia în calcul cheltuielile semnificative prilejuite de restaurare şi reabilitare, argumentează domnul Tharp.

"În România, toată lumea a asistat la boom-ul imobiliar şi acum aşteaptă ca acesta să se întoarcă. Nu o să se întoarcă niciodată, pentru că Bucureştiul nu este Tokyo sau Londra. Piaţa locală se va extinde, vor mai fi construite clădiri, dar nu în acelaşi ritm rapid", consideră reprezentantul Epstein.

Prin urmare, proprietarii trebuie să îşi mai reducă din aşteptări sau măcar să fie dispuşi să negocieze cu potenţialii cumpărători, adaugă domnul Tharp.

Pe de altă parte, sunt multe clădiri istorice, de exemplu pe Calea Victoriei din Capitală, pe care investitorii ar putea fi tentaţi să le dărâme, când în fapt ar obţine mai mult dacă acele clădiri ar fi restaurate. S-ar putea ca respectivele edificii să nu întrunească toate condiţiile pentru spaţii de birouri clasa A, de exemplu, însă acesta nu este neapărat un lucru rău, deoarece există pe piaţă chiriaşi care caută tocmai chirii mai mici, în clădiri de birouri clasa B, argumentează Randy Tharp.

Chiar şi în Chicago (unde se află de altfel şi sediul central Epstein Architecture & Engineering), clădirile vechi care nu întrunesc toate caracteristicile pentru clasa A, sunt totuşi apreciate de chiriaşi pentru aspect şi anumite trăsături mai speciale (de exemplu geamuri mari, cărămidă la vedere, tavan înalt etc.), adaugă domnul Tharp.

În opinia directorului Epstein Architecture & Engineering România, nu este neapărat mai complicat să restaurezi o clădire veche decât să construieşti o clădire de la zero, însă necesită nişte abilităţi suplimentare din partea celor care realizează lucrarea (proiectanţi, constructori).

Autorităţile trebuie să responsabilizeze proprietarii şi să faciliteze reintegrarea clădirilor vechi în circuitul economic

În situaţia în care prin tot Bucureştiul sunt vizibile clădiri deteriorate, din care se desprind bucăţi de tencuială, autorităţile trebuie să ia măsuri în sensul determinării proprietarilor să îşi păstreze imobilele în condiţii bune. În caz contrar, municipalitatea ar trebui să îi acţioneze în instanţă şi dacă nici atunci nu obţin niciun rezultat, să îi exproprieze şi să vândă ulterior bunul unei persoane care îl poate îngriji. Aceasta reprezintă practica în Vestul Europei şi SUA. Dacă o clădire privată se degradează şi generează un disconfort sau pune în pericol viaţa persoanelor atunci statul poate pune sechestru pe respectiva clădire. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu clădirile pentru care nu au fost achitate taxele aferente. Ca efect, în general proprietarii vând clădirea până să intervină autorităţile, relatează domnul Tharp.

Nu în ultimul rând, nu trebuie omis faptul că prezenţa unei clădiri abandonate într-un cartier poate genera un focar de infecţie sau poate atrage activitatea infracţională, diminuând implicit şi valoarea proprietăţilor din vecinătate, subliniază domnul Tharp.

În România, până în anul 1989 singurul proprietar de clădiri a fost statul. Când cetăţenii şi-au redobândit proprietăţile, statul a fost reticent în stabilirea limitelor în ceea ce priveşte proprietatea privată. "Atunci s-a trecut de la o extremă la alta: de la o limitare foarte mare asupra a ceea ce poţi face pe proprietatea statului, la situaţia în care statul îţi permite să faci orice pe proprietatea ta. Trebuie să existe o cale de mijloc", consideră Randy Tharp.

Nu în ultimul rând, autorităţile pot încuraja reabilitarea sau restaurarea unor imobile degradate prin acordarea de facilităţi investitorilor. În SUA, de exemplu, în cazul clădirilor aflate într-o stare de deteriorare gravă sau cu diferite probleme (contaminare de exemplu) şi care nu prezintă interes pentru dezvoltatori, autorităţile acordă stimulente celor care le achiziţionează şi îşi asumă să le reintegreze în circuitul economic.

În unele situaţii, clădirile dezafectate din SUA ajung în posesia municipalităţilor. Acestea vor să se asigure de reintegrarea lor şi obţinerea unui benefiu social (de exemplu crearea de locuri de muncă). Prin urmare, sunt încheiate parteneriate între municipalităţi şi investitori prin care cei din urmă pot obţine aproape gratis terenuri (precum foste platforme industriale), dar cu condiţia să le decontamineze şi să dezvolte acolo o nouă afacere, explică reprezentantul Epstein.