Fabricaţia digitală în arhitectură

asist. drd. arh. Daniela Tănase

Practica de arhitectură contemporană este marcată de tehnologiile digitale, de la concept până la materializare. Designul computaţional oferă oportunitatea de a integra proiectarea, analiza, reprezentarea, fabricaţia şi asamblarea ca părţi ale aceluiaşi proces colaborativ. Oportunităţile promise de uneltele digitale, datorită calităţilor lor descriptive, analitice şi comunicaţionale încurajează adoptarea lor în industria construcţiilor şi în practica de arhitectură. Inovaţia tehnologică şi proliferarea de noi tehnologii şi de noi unelte digitale par să promită schimbări radicale în domeniul arhitecturii.

Integrarea şi controlul diverselor niveluri de informaţie este una dintre cele mai atractive promisiuni făcute de dezvoltarea recentă a tehnologiei digitale. Obiectul final nu mai este impunerea viziunii unui designer, ci devine un răspuns bazat pe performanţă, rezultat din analiza şi colaborarea dintre o cantitate mare de variabile. Prin folosirea acestui limbaj comun, datorat mediului digital, este posibilă integrarea mai multor niveluri de informaţie care generează un sistem emergent, în care datele colaborează şi se influenţează reciproc, pentru a oferi un răspuns local. Prin proiectele actuale de arhitectură se urmăreşte generarea unui răspuns specific, care să nu mai fie un produs rezultat din materializarea formei şi programului, ci generat de fiecare situaţie unică în parte.

În modul tradiţional de gândire copiile identice şi repetiţia erau un deziderat, iar variabilitatea era un impediment. În perioada actuală, în schimb, variabilitatea este văzută ca un plus, prin caracterul ei de a oferi răspunsuri personalizate. Astfel, lunga perioadă istorică ce a fost caracterizată de producţie în masă, standardizare şi copii identice, poate fi considerată un interval închis între perioada manufacturii şi mediul actual caracterizat de tehnologii digitale. Deci, orientarea către mediul digital poate fi văzută ca fiind o continuare a tradiţiei produsului manufacturat. Totuşi este necesar să se facă o diferenţă între cele două. Chiar dacă atât obiectul manufacturat cât şi obiectul fabricat digital acceptă variaţia, capacitatea de a crea şi produce variaţie şi diferenţă în serie este caracteristică doar mediului digital actual .

Strategiile de producţie tradiţionale se bazau pe standardizare, prefabricare, pornind de la principiile raţionalităţii: simplitate geometrică, componente repetitive produse în masă, pentru a menţine o eficienţă în producţie. Această rigiditate în fabricaţie nu mai este necesară, deoarece maşinile controlate digital pot fabrica elemente unice, cu forme complexe, la un cost rezonabil. Varietatea nu mai compromite eficienţa şi economia producţiei.

În prezent este posibilă generarea oricărei forme în mediul digital tridimensional, iar aproape orice astfel de obiect se poate construi. Această lipsă de limitare generează o gamă largă de posibilităţi, care erau inaccesibile până acum datorită factorului de eficienţă. Această nouă oportunitate creează, de asemenea, o problemă legată de mijloacele adecvate de a explora şi adapta capacităţile uneltelor digitale, astfel încât acestea să poată îmbunătăţi practica de arhitectură şi să genereze un obiect de arhitectură valoros.

În acest context fabricaţia digitală a fost văzută, până recent, doar ca materializarea arhitecturii generată digital. Ultimele cercetări şi practici contemporane de arhitectură pornesc de la procesul de fabricaţie, ce este încorporat în proiectare încă de la faza de concept. Astfel se reconfigurează relaţia dintre concept - computaţie - fabricaţie, devenind un proces de continuu feed-back, care generează un obiect final determinat de toţi aceşti parametrii.

Legătura dintre uneltele de fabricaţie şi proiectare digitale se reconfigurează. Modul în care unealta digitală este privită a evoluat de la simplu executor de comenzi convenţionale, la generator în procesul de proiectare. Astfel, se recunoaşte capacitatea uneltei digitale de a încorpora informaţii ce pot influenţa conceptul . Unealta devine un mijloc creativ atunci când îi oferă proiectantului oportunitatea de a se folosi de logica sa ca factor generator, încă din primele faze ale proiectului.

Această importanţă pe care o capătă uneltele de fabricaţie digitală nu trebuie să fie înţeleasă ca o dependenţă unidirecţională a obiectului de modalitatea de materializare, pentru că uneltele digitale nu trebuie să limiteze procesul de proiectare. Aceste unelte digitale nu au fost concepute pentru practica de arhitectură, dar sunt foarte adaptabile. Provocarea pentru arhitecţii de azi este de a transforma aceste unelte adoptate, să le folosească în procesul de arhitectură şi să le facă propri practicii lor.

Cele mai multe dintre aceste tehnologii abia încep să fie abordate şi aplicate şi dezvoltate, în prezent, în mediul cercetării academice. Aceste metode de producţie sunt relativ noi pentru practica de arhitectură, dar ele încep să fie explorate. Există proiecte de cercetare, atât în cadrul universităţilor de arhitectură cât şi în cadrul conferinţelor şi workshop-urilor din ce în ce mai numeroase, care se concentrează pe proiectarea digitală în relaţie cu metoda de fabricaţie implicată de explorare. Pe lângă acestea este evidentă utilizarea crescândă a metodelor digitale de fabricatie în practica de arhitectură. Provocarea este aceea de a adapta şi transforma aceste tehnologii digitale, concepute iniţial pentru alte scopuri, şi de a le utiliza creativ în arhitectură.

Bibliografie:

Aish, Robert, 2011, "Foreword." în Fabricate: Making Digital Architecture: ed. Ruairi Glynn and Bob Sheil: Riverside Architectural Press.

Carpo, Mario, 2011, The Alphabet and the Algorithm: The MIT Press.